𝙸𝙼𝙿𝚁𝙴𝚅𝙸𝚉𝙸𝙱𝙸𝙻

Capitolul 11

Clarisse

Un an mai târziu

Derulez orarul pentru a vedea la ce cursuri ar trebui să mă duc astăzi în timp ce îmi beau cafeaua amară ca gustul pe care mi l-a lăsat faptul că mama mi-a descoperit numărul de telefon. Din nou.

Cum naiba reușește?

Au trecut doar trei luni de când m-am mutat complet din Denver, iar mama nu s-a oprit din a mă căuta din noaptea în care am părăsit orașul. Nu s-a prins de planurile mele, dar cred că are o bănuială ținând cont că am reușit să o ignor cu desăvârșire. Din toate punctele de vedere. I-am ignorat absolut toate mesajele în cere se plângea că am dispărut ca o nălucă și s-a trezit cu casa răvășită într-o vineri noapte când s-a întors de la o recepție, iar fiica s-a era de negăsit.

Eram în Boston, dacă chiar și-ar fi dorit să-mi dea de urmă și să mă aducă acasă ar fi făcut-o fără doar și poate, ținând cont de relațiile cu oamenii influenți din întregul stat de care ai mei beneficiază, dar totul era o fațadă. Mama poate că îmi simțea lipsa, dar nevoia ei de a mă avea prin preajmă era nesemnificativă pe lângă satisfacția tatei că a scăpat de încă o problemă. La propriu. În prima lună a dispariției mele, toată presa din Denver scria articole despre minunata fiică a importantului om de afaceri, Corbin Garcia, care își continuă studiile în Marea Britanie și se bucură de o experiență academică desăvârșită la prestigioasa universitate Cambridge. În astfel de articole, apărute probabil în urma unei intervenții financiare masive din parte lui Corbin, adesea își făceau apariția și comentarii mascate de compătimire, care dădeau de înțeles că plecarea mea de acasă era de fapt o călătorie de recuperare în urma pierderii suferite de familia mea.

Tata își juca bine cărțile, admirabil de bine, dar asta nu înseamnă că nu mă așteptam să-și rezolve problemele în favoare lui. Dar asta nu-mi anula dreptul de a mă enerva. A mers atât de departe încât am fost nevoită să sparg baza de date a facultății din Europa pentru a mă convinge singură că eram înscrisă printre primii studenți, ba chiar aveam o prezență consistentă la cursuri. E aproape frustrant câte poți face cu banii. Aproape.

Chiar dacă acum mă prezentam cu o identitate falsă, sub numele meu de Sydney Harper, dacă tata și-ar fi dorit să-mi dea de urmă ar fi făcut în primele ore, înainte să pot trece granițele, și m-ar fi întors din drum. Dar nu a făcut-o. Pentru el erau doar beneficii. Măcar amândoi am ieșit câștigați din încurcătura asta. El a scăpat de fiica lui care părea să-i fie decât o durere în fund și de persoana pe care el o consideră vinovată pentru dispariția subită domnului Miller, iar eu mi-am luat viața de la zero, așa cum am plănuit de ani de zile, cu destui bani în cont cât să-mi garanteze o viață bună și cu o facultate de top în CV-ul identității mele.

De fapt, par a fi mai multe pierderi pentru el, dar cine sunt eu să mă plâng. O merită.

***

-Ești sigură că nu ți-a spart nimeni conturile? întrebarea lui Andrew aproape că m-a făcut să râd.

-Mai mult decât sigură.

Cum s-ar presupune ca eu, cea care sparge conturile celorlalți și am o experiență vastă în tot ceea ce presupune programele de hacking, să am conturile, inclusiv dispozitivele, invadate. Nu am o părere pre bună despre mine, dar nu mă cred atât de incompetentă.

-Ceva e foarte dubios pentru că în laptopul tău par a exista extensii care, în mod normal, sunt folosite de alte aplicații pentru a-ți urmări activitatea pe care se bazează programul în sine, dar când încerci să intri în ele te redirecționează către absolut nimic.

În mod normal nu i-as permit absolut nimănui să se atingă de laptopul meu, sau de orice alt bun de-al meu care m-ar putea demasca, dar trebuia să termin o lucrare pentru un curs care are la bază pericolele la care sunt oamenii expuși în mediul online și folosirea programelor proxy și s-a nimerit ca eu să fiu singura din grupă care are laptopul la ea.

Iar acum idiotul de Andrew a intrat în cercetare în setările mele. Și mă calcă pe nervi. Al naibii de tare.

-O să verific când ajung acasă. Trimite-ți documentul. Trebuie să plec.

Mă ridic de pe scaunul cafenelei și îmi pun paltonul pe mine, strângându-mi în grabă lucrurile. Ora de vârf a venit la pachet o zarvă imensă, care mă irită nespus. Iar nevoia mea de a-mi revizuii toate programele este într-o continuă creștere, aproape alarmându-mă când pășesc prea apartamentul meu.

După evenimentele petrecute la recepția alor mei de acum un an, Alexander Miller a dispărut fără urmă. Din școală, din vecini, din viața alor mei. Din viața mea, de parcă a fost o nenorocită de fantomă. Un coșmar. Dar știam că asta nu avea să fie decât o chestiune de timp. Liniștea dinaintea furtunii.

Bucură-te de anul ăsta cât încă mai poți. Când ai fost târfa fratelui tău a fost distractiv. Dar îți vei blestema viața când vei deveni a mea. Ne vedem într-un an, fluturaș!

Peste cinci zile se împlinește un an. Un nenorocit de an plin de teroare. De frică. De anticipare. Fiecare colț traversat însemna o privire peste umăr. Fiecare sunet brusc însemna mâna mea pe arma cu care dormeam sub pernă. Fiecare mișcare bruscă din partea cuiva însemna încordare din partea mea. Fiecare privire insistentă din partea unui străin însemna teamă semănată în sufletul meu. Timp de un am m-am simțit urmărită din umbră, chiar și în timp ce dormeam mă trezeam speriată pentru că aveam senzația neplăcută că cineva stătea în cel mai întunecat loc din dormitorul meu și mă privea. Fiecare respirație părea să-mi fie măsurară, fiecare mișcare calculată, fiecare replică interceptată. Necunoscutul îmi era cunoscut, dar mutarea mea în noul oraș l-a făcut să-mi creeze și mai mult disconfort decât o făcea până acum. De aici și teama că poate în tot acest timp am fost urmărită mai îndeaproape decât mi-aș fi permis să cred, chiar sub nasul meu. Chiar în munca mea, iar eu nu am fost suficient de precaută încât să-mi dau seama.

Am încercat să sap după informații, să am un as în mânecă atunci când probabil va apărea, dar a fost în zadar. Jumătate de an irosit doar pentru a realiza că nenorocitul era cu un pas în fața mea în orice. Curiozitatea mă măcina. Făcuse parte din viața fratelui meu, asta înseamnă că a făcut și din a mea, iar eu nu aveam cea mai mică idee.

Din amenințările lui pare că ar fi avut ceva personal cu mine, pe când eu abia dacă îi aflasem numele. Nu am reușit să obțin nimic, doar câteva date neimportante, care par ar fi doar o imagine superficială. A unui om normal.

Dar el nu era un om normal. Era un psihopat care și-a șters toată existența și a lăsat în urmă doar frânturi, de parcă ar fi știut că o să încerc să obțin ceva. Și nu gândesc asta din egocentrism, ci pentru că e singura soluție care să facă sens în capul meu.

O poză cu el și fratele meu.

Câteva conversații vechi cu fratele meu.

Câteva apeluri cu fratele meu.

Doar Dario. Iar el știe cine a fost Dario. A făcut-o din adins.

Cinci zile. Cinci nenorocite de zile. Mi-ar plăcea să pot spune că ar trebui să-mi pregătesc muniția, dar nu o am. Nu am nimic. Doar dreptul de a mă ruga pentru viața mea.

În cele din urmă mizeriile fratelui meu mă ajung din urmă. Din nou.

Cinci zile.

11 septembrie.