𝙸𝙼𝙿𝚁𝙴𝚅𝙸𝚉𝙸𝙱𝙸𝙻

Capitolul 3

Clarisse

-Cum rămâne cu comportamentul profesional de care pălăvrăgeați până acum, domnule Miller?

Privirea lui îmi străpunge irisurile și pot privi bătălia care se dă în ochii lui între încercarea eșuată de a-și stăpâni ieșirile nervoase și dorința de a-mi frânge gâtul precum unui pui de șobolan.

Sunt curioasă care va câștiga .

Strânsoarea lui se întețește în jurul brațului meu când încerc să scap din strânsoarea lui furioasă, semn că nu mă va lăsa să plec până când nu las garda jos.

Atunci vom sta până mâine aici pentru că să fiu al naibii dacă o să-i dau nesimțitului ăsta asemenea satisfacție.

-Nu te juca cu nervii mei, Garcia. Mă pricep de minune să-mi câștig bătăliile, iar așii pe care mă asigur mereu că îi am în mânecă reușesc mereu să-mi spele păcatele. Așa că încetează și nu-mi forța mâna!

Privirea lui. Îndeaproape, foarte aproape, ochii lui de un negru înfricoșător îmi provoacă fiori și broboade de transpirație care îmi traversează înverșunate coloana. Privirea aia încearcă să-mi transmită ceva, dar singurul lucru pe care creierul meu poate să-l deslușească, într-o anumită manieră forțată, este că acele cuvinte, pardon, amenințări, îmi dau impresia că au un înțeles mult mai profund și că au zăcut mult timp într-o cutie veche, ascunsă, așteptând momentul perfect pentru a ieși la suprafață.

Poate acest gând este dezvoltat doar de paranoia mea intensă, dar ceva îmi spune că omul ăsta are ceva mai mult cu mine, decât dorința de a se răzvrăti în potriva mea doar pentru o simplă umilință în fața clasei.

Știu că sună ciudat, în general orice bărbat care suferă de un complex de superioritate nu o să reușească să-și stăpânească frustrarea când este pus la colț, dar asta se aplică numai în cazurile în care individul care suferă de acest sindrom este și nedezvoltat mental suficient. Iar din ocaziile pe care le-am avut să interacționez direct sau indirect cu îngâmfatul, am ajuns la concluzia dezamăgitoare că nu la fel de idiot pe cât speram să fie.

Nu pare a fi deloc idiot, de fapt.

Un tremur scurt pune din nou stăpânire pe mine când gândul că s-ar putea ca idiotul ăsta să aibă ceva mai mult cu mine se întoarce.

-Așii aia pe care pretinzi că i-ai avea în mânecă se cam dizolvă ținând cont că în moment de față îți ameninți eleva, domnule Miller. Îmi imaginez că inteligența dumneavoastră emoțională care pare a fi minimă, fără supărare, nu vă ajută să vă cizelați ieșirile din cauza frustrării, ceea ce nu prea vă ajută.

-Asta încearcă să fie o amenințare, Garcia? spune cu glas răgușit în timp ce-și lasă mâna să i se prelingă pe lângă corp, făcându-mi pielea brațului să-i fie recunoscătoarea datorită eliberării și-și îndeasă palmele în buzunarele pantalonilor, rezemându-se din nou de pupitru.

Zâmbetul poznaș din colțul gurii inspiră relaxare, degajare, ceea ce mă dă profund peste cap, să fiu a naibii. Acum câteva momente era gata să mă facă preș decorativ, iar acum se comportă de parcă ar vorbi cu un bebeluș.

Ce e în neregulă cu tipul ăsta?

-În comparație cu dumneavoastră, eu nu încerc să ameninț, doar vă pun în fața faptului împlinit.

Tăcerea lui e inconfortabilă, insuportabilă chiar, iar privirea lui mă calcă pe nervi. Tace doar pentru că are altă ocupație acum. Acum privirea lui se plimbă de-a lungul corpului meu, imposibil de lent, făcându-mă să mă simt dezgolită. Un tremur ușor pune stăpânire pe membrele mele când ochii lui curioși ajung în dreptul picioarelor mele și stăruie acolo câteva secunde bune, fix în locul unde coapsele mi se ascund în spatele tivului fustei. Acea scăpărare din ochii apare din nou, iar eu simt cu o picătură de transpirație îmi alunecă pe curbura coloanei.