𝙸𝙼𝙿𝚁𝙴𝚅𝙸𝚉𝙸𝙱𝙸𝙻

Capitolul 7

Clarisse

Mama: Bucătarul nu este de acord cu ora încheierii evenimentului, o să vi cu un Uber la locație. Ondulează-ți părul și îmbracă-te cu rochia care este la noi în cameră pe pat. Fără comentarii. La ora 8 te vreau acolo, radiind de fericire.

O ușurare stranie pune stăpânire pe mine când citesc mesajul, știind că nu trebuie să-i suport nemulțumirile verbalizate în mod direct când abia m-am trezit din somn, dar pe de altă parte dezamăgirea îmi provoacă o stare de greață abundentă la gândul că Miller Nesimțitul va fi acolo.

Eu: E doar o seară. După vor uita de existența ta din nou." îmi spun eu mine și izbutesc să mă liniștesc, puțin.

La șapte și un pic sunt gata, pregătită să i-au rochia impusă pe mine, dar nu mare mi-e mirarea când observ că rochia de satin simplă, neagră și lungă până în pământ are crăpătura pe picior prea adânc.

Eu: Crăpătura pe picior e prea adâncă, aproape mi se văd chiloții!

Mesajul mamei apare în câteva secunde.

Mama: Tocmai pentru că rochia aia se poartă fără lenjerie, Clarisse.

Eu: E prea vulgar ce-mi ceri tu să fac, rochia asta e vulgară

Mama: E sexy, nu vulgară. Mai bine să arăți așa decât ca un sac de cartofi. Nu mai vreau comentarii, fă-i pe plac tatălui tău și dă-ți jos lenjeria. Vreau să fi prezentabilă.

Traducere: vreau să fi păpușa noastră în seara asta, iar dacă te opui o să ai de suferit.

Fără tragere de inimă, renunț la lenjeria mea intimă și mă privesc insistent în oglindă. Rochia neagră se așază mai bine pe mine acum, mulându-se pe corpul meu într-un mod elegant, crăpătura și decolteul presărându-i un aer vulgar. Sexy. Presupun că asta e rezultatul împreunării elegantului cu vulgarul. Sexy.

Părul negru îmi cade în valuri lejere până la curbura taliei, cu cărarea într-o parte, permițând spectatorilor să observe cercelul lung, finuț, cu lănțișorul din aur alb, care este susținut de lobul urechii de către o perlă albă, superbă, asortată cu șiragul de perle de la gâtul meu.

Arăt ciudat. Arăt a femeie. Impunătoare, sigură pe ea. Tot ceea ce n-am reușit să fiu, iar tocurile negre, ascuțite, îmi oferă un aer de superioritate, senzualitate.

Va fi o seară interesantă.

***

Eu: Toate mașinile sunt ocupate. Ce fac?

Mama: Chiar și cele confort?

Eu: Tu ce crezi? Trimite o mașină după mine!

Stau în parcare din fața casei și bat frenetic din picior, zgomotul produs de toc făcând ecou pe strada goală, slab iluminată. Stau aici de cincisprezece minute și deja îmi pierd răbdarea.

Mama: Nu pot. Nu o să ajungi la timp.

Îmi vine să arunc cu telefonul în tufișuri când îi citesc mesajul. Și ce se presupune să fac acum?

Mama: Rezolv imediat!

Așa sper!

Încep să privesc pierdută spre stradă, în timp ce aștept „rezolvarea" mamei. Și-mi aduc aminte că acolo va fi Miller. Nici măcar nu-i cunosc al doilea nume. Nu simt nevoie să i-l cunosc. Sau poate că mint.

„ ...când voi termina cu tine nu vor mai exista urme din aripile astea fragile alea tale, fluturaș."

O amenințare atât de directă, de personală. De parcă i-a curs prin vene ura pentru mine o întreagă viață. Ceva inexplicabil.

Sunt atât de pierdută în gândurile mele încât atunci când simt căldura a două palme care-mi cuprind talia nici măcar nu tresar. E doar în capul meu. Mi s-a mai întâmplat asta acum câți ani la o petrece, să fiu pierdută în gânduri, să simt și să aud chestii. Uneori creierul îmi joacă feste.

O respirație caldă îmi gâdilă lobul urechii, iar o amintire pe care nici nu știam că o am începe să mi se deruleze în fața ochilor.

Mă uit prin mulțimea de la petrecere, pierdută, rezemându-mă de balustradă și sorbind din pahar. E o petrecere atât de agitată și, în același timp, plictisitoare. Simt două palme calde îmbrățișându-mi talia, iar când vreau să mă întorc, corpul din spatele meu opune rezistență, strângându-mă mai tare și presându-mă de balustradă. O respirație caldă îmi apasă urechea, iar o mână vânjoasă îmi urcă către gât, încordându-se într-o strânsoare aspră, dar calculată. Aproape erotică.

-Dă-mi drumul! încerc a rosti un ordin, dar vocea mi-e atât de gâtuită încât am impresia că implor.

-Dacă mă rogi, poate o s-o fac.

O voce atât de groasă, profundă. Masculină.

Strânsoarea se întețește, iar eu simt că viață mi se scurge din obraji. E puternică. Personală.

-N-o să mă rog pentru viața mea! Nu ai curajul să mi-o iei aici. E prea multă lume.

-Ai dreptate. O să am răbdare până când circumstanțele îmi vor permite să mă delectez cu rugămințile tale. Până o să te distrug puțin câte puțin. Până vei ajunge la picioarele mele, iar ultima ta gura de oxigen va fi folosită ca să mă rogi să te las în viața. Să te cruț.

Vocea individului e atât de calmă, de liniștitoare. Într-un contrast straniu cu amenințările rostite. Sunt speriată, dar și curioasă deopotrivă.

Deodată îmi simt corpul eliberat, iar când mă întorc nu zăresc pe nimeni. Când avea timp să dispară atât de repede?

-Am o slăbiciunea pentru prințesele la ananghie.

Miller. Vocea lui mă trezește la realitate și realizez că atingerea nu a fost doar în capul meu. Miller are mâinile pe mine.

Vreau să mă smucesc din mrejele lui, dar mă ține țeapănă acolo, provocându-mi o durere usturătoarea în zona taliei, în timp ce cu cealaltă mână îmi acoperă buzele date cu ruj roșu. Fiori reci îmi traversează spetele, în concordanță cu pieptul cald de care mă lipește.

Așa se simte moartea?

-Știi ce le-aș face? întreabă șoptit, în batjocoră, pentru că nu-i pot răspunde.

-Le-aș frânge gâturile. Mai ales celor care arată ca niște târfulițe.

Mă împinge de lângă el de parcă aș avea ciumă, iar eu aproape cad în patru labe în fața lui, întrebându-mă dacă forța cu care m-a împins este umană.

Mă întorc cu fața spre el și oscilez între a-i întoarce spatele sau a-i arunca geanta în cap, dar sunt prea furioasă pentru a reuși să-mi stăpânesc impulsurile, iar palma îmi pleacă către obrazul său înainte să pot realiza.

Dar eșuez. Îmi blochează lovitura aproape instantaneu, prinzându-mă de încheietură și trăgându-mă spre el, urmând să mă lipească de corpul lui cald.

Trebuie să se oprească din a face asta!

Ochii lui calmi se uită calculați la privirea mea tulburată de nervi, iar un zâmbet idiot i se întipărește pe fața chipeșă.

-Asta le faci tu bărbaților cu care vrei să și-o tragi? Îi pleznești? Asta da inițiere, târfuliță mică!

Îngâmfatul!

-Du-te dracului! îi scuip în față înjurătura în timp ce încerc să mă retrag, dar se împotrivește, iar mie îmi vine să-i dau un șut între picioare ca să-i șterg rânjetul ăla tâmpit de pe față. Dă-mi drumul!

-În seara asta ești la mila mea, prințesă. O să-ți urăști viața după cina asta!

Zâmbetul lui sadic mă sperie.

-Despre ce nai-

Zgomotul unui mesaj mă întrerupe la mijlocul frazei.

Mama: Am rezolvat. O să vi cu domnul Miller. Comportă-te frumos.