𝙸𝙼𝙿𝚁𝙴𝚅𝙸𝚉𝙸𝙱𝙸𝙻

Capitolul 6

Clarisse

Nu înțeleg de ce mă simt așa amețită. Stau în bancă și simt că se învârte toată clasa cu mine. Ce naiba se întâmplă? Eram bine când am plecat de acasă.

Când am plecat de acasă?

Oare am încuiat ușa?

Trebuie s-o fi încuiat. Sau poate că nu?

Erau ai mei acasă!

Ai mei pleacă înaintea mea întotdeauna.

Zduf! Zduf! Zduf!

Contradicțiile care pluteau nestingherite în mintea mea sunt întrerupte de sunetele acute de izbituri care provin din spatele clasei.

Pf! Idioți.

Mă întorc spre sursa zgomotelor pentru a a-i cere persoanei în cauză să se oprească, dar nu e nimeni. În întreaga clasă. E goală.

Clasa era aproape plină când am ajuns. Unde s-au dus toți? Am fost atât de afundată în gânduri încât n-am observat că au plecat toți? Imposibil. Ar fi trebuit să treacă prin fața mea. Sau poate au sărit pe geam?

Mă ridic de pe scaun într-o grabă stranie și mă îndrept cu pași apăsați spre gemuri. De ce ar fi plecat toți? Ce curs avem? O durere acută, înțepătoare începe a dăinuii în spatele capului meu, crescându-și intensitatea când ajung în fața geamului. Întind ambele mâini și mă prind de pervaz când lumina mă orbește, iar respirația îmi stagnează câteva secunde când realizez că nu sunt la parter. Sunt la etajul patru.

De ce?

Strâng pervazul în palme când reflexul de vomă îmi apasă limba, iar amețeala îmi provoacă un vuiet intens în urechi. Deodată durerea din cap se mută pe interiorul palmelor, de parcă strâng acolo mii de ace minuscule care îmi străpung pielea, înveninându-mi carnea. Cobor ca arsă privirea în jos, și cu uimire văd că pervazul îngrijit din sala de clasă s-a prefăcut într-unul scorojit, de la albul imaculat la o culoare hidoasă, întreruptă de miile de așchii care zac înfipte în palmele mele.

Un scârțâit a unor balamale ruginite și vechi sparge liniștea stranie din încăpere, captându-mi întreaga atenție. Mă întorc derutată spre intrare, dar totul în jur se estompează.

Miller.

-O, Garcia, dar ce surpriză neplăcută. Îți place să strici dispoziția oamenilor, nu-i așa? vocea lui pare schimbată, mult mai gravă, de parcă ascunde o furie nemărginită în interiorul ei, care e pregătită să se reverse asupra mea și să mă topească până când cenușa mea se va depune pe podeaua de sub picioarele mele tremurânde.

Pași apăsați, care provoacă sunete insuportabile, se apropie de mine, iar eu nu realizez că s-au oprit decât atunci când o apăsare grea îmi acaparează gâtul și începe a-mi îngreuna sarcina de a respira. Îmi deschid ochii, nerealizând când i-am închis, iar în fața mea se arată un Miller cu răni deschise pe fața, cu sânge uscat, pârul ciufulit și ochi tulburi care mă înspăimântă.

-Unde credeai că pleci? cuvintele ies prin maxilarul încleștat, lovindu-mi fața într-o adiere caldă.

Voiam să răspund, dar strânsoarea din jurul gâtului meu s-a întețit deodată, făcându-mi, din reflex, ambele mâini să se prindă de palma lui în căutarea oxigenului care îmi era limitat acum. Trăgeam de brațul lui și mă zbăteam, dar forța mea era infimă în comparație cu a lui. Ochii lui îmi măcelăreau sufletul și îmi transmiteau satisfacția care zăcea în interiorul lui în timp ce din ochii mei cel mai probabil se scurgea viața strop cu strop.

-Clarisse! o voce estompată se aude în surdină, iar când mă uit peste umărul viitorului meu criminal cu puțina forța care mi-a mai rămas în trup, observ ușa cum se deschide

-Clarisse! vocea cunoscută îmi face trupul să se cutremure, iar când ceața începe să cuprindă forma unei siluete bărbătești bine cunoscute, știu că în câteva secunde trupul meu se va scurge pe podea lipsit de viață.

-Dario...

-Clarisse!

Aproape sar în picioare când vocea răstită a mamei mă trezește din abisul în care mă scufundasem. A fost doar un vis...

-De ce nu mi-ai spus că ți-au revenit coșmarurile? îngrijorarea falsă a mamei mă irită la culme.

Nu am chef să fiu luată la întrebări, așa că-mi înșfac telefonul și mă îndrept spre baie, dar mă opresc când observ ora.

-De ce m-ai trezit de acum? Mai puteam dormii încă o oră!

-Schimbare de planuri. Domnul Miller nu va mai veni la cine în seara asta, în schimb vom merge noi la sediul firmei. Vom ține acolo o cină de afaceri cu mai mulți parteneri. Tatăl tău a rezolvat, iar Miller va fi acolo.

-Nu e prea din scurt?

Nu că m-ar interesa.

-Scumpo, știi prea bine că atunci când ai relații și bani poți rezolva orice într-un timp foarte scurt.

-Și ai simțit nevoia să mă trezești ca să mă anunți? Îmi puteai lăsa un bilet pe frigider sau un mesaj!

-Clarisse! Tu mergi cu noi.

Poftim?

-Pardon? Nu mă luați niciodată la astfel de cine, ce s-a schimbat acum?

-Asta este o cină mai specială! Iar tu trebuie să-ți schimbi impresia pe care i-ai lăsat-o astăzi domnului Miller. Este un viitor partener extrem de valoros pentru noi.

-Fantastic!

-Vrei să te ajut să te pregătești?

-Pleacă!

Probabil dacă muream în somn sufocată nu trebuia să mai trec prin chinul care mă așteaptă în seara asta.