❝Amra era produsul necalificat al societății, crescuse cu jignirile și criticile oamenilor din jurul său care se așternuseră pe pielea lui ca niște semne din copilărie, loviturile tatălui său încă erau vizibile pe corpul său. Purta o cagulă din mate...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
4. Arată-ți fața!
Inima și mintea mea încercau să găsească o punte de legătură, urechea îmi zvâcnea și-mi ardea de la jumătatea lobului până sus spre pavilion. Sângele nu mai curgea, tamponasem rana cu un șervețel până ce sângele și-a oprit cursul.
Niciodată nu am fost implicată în probleme, întotdeauna am fost retrasă, silențioasă, neobservată de nimeni. Singura mea prietenă era mama — cu ea discutam aproape tot, aveam o relație solidă. Cuvintele nu se mai potriveau în gura mea gândindu-mă la ce îi voi spune când ajung acasă, era prima dată când eram nevoită să-i ascund adevărul.
Situația noastră era oricum împleticită și dacă îi mai povesteam și că am fost atacată, probabil s-ar demoraliza și mai mult. Mama nu era cea mai puternică femeie, era slabă și temătoare, se speria chiar și să iasă singură din casă.
Am ajuns acasă și mama era în bucătărie, tăia niște legume pe tocător, cuțitul cu lama ascuțită franjura legumele în bucățele mici, și se lăsa mânat de mâna mamei.
— Mamă? sunt acasă, m-am întors. Vorbesc în spatele ei cu un timbru nesigur, sfios și răgușit.
Se întoarce pe câlcâie ca să mă privească în timp ce își duce o bucată de ardei către gură, începând s-o mestece.
— Ești bine? de ce ești atât de palidă? își îngustă ochii și mă privește din mai multe unghiuri.
Într-un final observă mica rană ce îmi decojise pielea de pe lob.
— Ce-ai pățit la ureche? ochii ei se măresc și se focusează pe ureche, cu toate că eu încep să mă mișc intenționat.
Îi ignor întrebarea îmbrâncită de niște emoții care îmi acaparează toată fața, mama dându-și seama imediat că mă prefac.
— Vrei să nu te mai miști? spune-mi ce ți s-a întâmplat. Mă prinde de umeri și mă imobilizează pe loc, pipăindu-mi urechea cu vârfurile degetelor.
— Urechea ta e desfigurată, trebuie să mergem neapărat la doctor să te coase..
Adaugă și continuă să-mi atingă rana în timp ce fața i se umple de teamă, neștiind ce mi s-a întâmplat.
— O să-mi treacă, mamă. M-am accidentat singură azi la școală, încheietoarea cercelului s-a prins în părul meu și-am tras de ea fără să-mi dau seama, lacrimile îmi înțepară ochii și am înghițit un nod mare de salivă.
O mințisem pe mama pentru prima dată, ea nu a mai pus alte întrebări fiindcă avea încredere că mereu îi voi spune doar adevărul. A stins aragazul și ne-am grăbit către o clinică din apropiere pentru a-mi consulta urechea.
— De ce nu ești mai atentă? de ce ești mereu grăbită și încerci să faci totul cât mai repede? se înghesuie pe locul șoferului, aplecându-se după centură, căutându-i locașul pentru încheietoare.
