DANSUL INIMII

CAPITOLUL 7 - TRĂIRI

Capitolul 7 -Trăiri

David Cross

Accelerez pe străzile aparent goale ale orașului consumând astfel restul adrenalinei rămase după finalizarea curselor și indreptându-mă spre un loc anume unde știu că nu voi fii primit așa de bine pe cât mi-aș dori dar totuși o forță nevăzută mă împinge mai departe. O fi dracul pe care îl cresc în pieptul meu.
Întotdeauna am fost omul momentului, niciodată nu mi-a păsat de consecințe sau de ce las în urma mea după fiecare acțiune așa că nici acum nu îmi pasa. Faptul că mă îndrept spre un anume ghemotoc albastru-marin îmi crește adrenalina făcându-mi sângele să fiarbă doar la gândul că o să fie extrem de șocată când o să mă vadă. Iar roșeața ce o să o capete în obraji va fii deliciul vizitei mele.
Cotesc spre stânga ajungând în parcarea complexului de apartamente unde știu că am lăsat-o data trecută și îmi descalec monstrul sprijinind casca de ghidonul acestuia și pornesc spre liftul blocului dar bâzâitul telefonului din buzunarul blugilor mă face să mă opresc pentru moment. Aleg să îl ignor totuși. Sigur e Manuel întrebându-mă când ajung. Îl îndes înapoi în buzunar fără să văd apelantul și îmi continui drumul spre lift. Mă opresc după alți câțiva pași și injur în barbă când imi simt telefonul vibrând din nou. Îl apuc între degete și îl scot, fiind deja enervat și hotărât să îl pun la punct pe cel care mă sună cu atâta înverșunare dar mă răzgândesc rapid când văd că cel care insistă este antrenorul secund al echipei de juniori de la Home Care.

- Hei, David, scuze că te deranjez la ora asta dar ai putea să treci pe la Cămin în seara asta ? Felul în care mi se adresează Paul îmi dă de bănuit și mă pune in alertă în același timp. Paul nu mă sună niciodată, cu atât mai puțin la miezul nopții.

- Ce s-a întâmplat? Îmi abandonez misiune anterioară și mă îndrept spre ieșire coborând câte două trepte odată, mergând în pas alergător spre motor.

- Micul Daniel nu se simte bine și te strigă doar pe tine. Nu reușim să îl liniștim deloc. Nu te-aș fii sunat la miezul nopții dar e foarte agitat și continuă să strige după tine. Paul turuie cuvintele unul după altul fără pauze și chiar începe să mă îngrijoreze. Cunosc crizele lui Daniel și știu cum reacționează dar mă uimește și ma îngrijorează în același timp că personalul Căminului nu reușesc să îl calmeze.

- Vin imediat. Închid apelul fără prea multe cuvinte și îi tastez un mesaj scurt lui Manuel prin care îl anunț că nu mai ajung la club dar fără să îi dau alte detalii și încalec pe motor accelerând la maxim spre Cămin.
Cincispreze minute mai târziu parchez pe aleea din fața Căminul și mă năpustesc pe ușa de la întrare, trântind-o de perete interior. Toți ochii se întorc spre mine, ușurați parcă la vederea mea.

- La etaj, mă direcționează unul dintre îngrijitori și din trei pași ajung în fața camerei de unde se aud țipete.
Trag aer adânc în piept încercând să îmi calmez nervozitatea și pășesc cu grijă în cameră, atent să nu creez și mai multă agitație.
Daniel e ținut de alte două persoane și se zbate țipând ca din gură de șarpe. Imaginea îmi face colțul ochilor să mi se umezească aducându-mi în fața ochilor amintiri pe care le credeam uitate într-un colț al minții.

- Dați-i drumul. Șoptesc atât cât să mă audă cei care îl țin pe Daniel captiv.

- Dar...

- Dați-i drumul, mârâi la îngrijitori când văd că nu îl slăbesc din strânsoarea mâinilor și mă apropii cu pași mărunți dar siguri spre Daniel care acum se luptă și tresare cutremurat de spasme în mijlocul încăperi.

- Afară, le fac semn din cap celor doi să părăsească încăperea și să mă lase singur cu Daniel.
Mă las în genunchi și îl cuprind blând de mânuțele firave care acum poartă semnele captivității de mai devreme. Reușesc să îl strâng la piept și mă legăn împreună cu el încercând să îl liniștesc.