DANSUL INIMII

Capitolul 17 - ÎNFRUNTAREA

Capitolul 17 - Înfruntarea

Christina Taylor

- Ne-ai chemat ca să te admirăm, păpușă? Pentru că aveam alte planuri. Cel care își deschide gura este Manuel și reușește să mă facă să îmi îndrept atenția către el și rău fac pentru că mă lovesc de furia ce îi scăpără în irisurile arămii. Dacă cei din Manga nu mi-au adus sfârșitul până acum, din mâinile lui Manuel nu voi scăpa. E atât de pornit împotriva mea încât nu știu ce ar putea să îl facă să își schimbe părerea despre mine. Cu siguranță nu câteva cuvinte pe care am eu de gând să le spun și care sunt singurele mele arme dar pe care nu pot să le rostesc în momentul ăsta.
Totul e mult prea crud în mintea și sufletul meu. Uneori am impresia că am scăpat din gura lupului doar că să intru în cea a leului și nu știu dacă e vreun avantaj. Și nu știu nici dacă aici voi putea supraviețui, din acest motiv am și decis ca după ce le voi spune povestea mea - pe care sper din suflet să o și creadă - voi încerca să plec din New York. Nu știu unde și cum dar vreau să fiu cât mai departe de locul ororilor. Să fiu undeva unde nu mă pot găsi și unde să îmi încep o viață nouă și sigură. Apoi îmi întorc privirea și mă lovesc de cenușiul înfuriat al lui David iar imaginile de mai devreme mi se derulează în minte ca pe un ecran imens. Tot ce m-a făcut să simt în cele câteva minute, grija pe care mi-a acordat-o ori de câte ori am fost în preajma lui, sarcasmul său.

Pur și simplu, el.

Daniel. Un suflet pur care e bântuit de demonii trecutului. Deși nu le știu povestea celor doi, e ușor să îmi dau seama că amândoi au trecut prin focurile iadului pentru a ajunge aici și dacă David pare că a scăpat, Daniel încă se luptă să scape. Mi-aș dori să-l fi cunoscut într-o altă viață, una în care niciunul dintre noi să nu aibă nevoie de ajutor.

Sunetul unei piedici de armă trase mă scoate din gânduri și îmi ridic capul spre sursa zgomotului și încremenesc când văd țeava pistolului la cinci centimetri de fruntea mea.
Futu-i mama măsii.

Manuel și-a pierdut răbdarea și trece la fapte. Nimeni nu clintește nimic, doar Carla se zbate în brațele lui Raphael. David e în mijlocul încăperi cu mâinile strânse la piept, Jason trage plictisit dintr-un trabuc, Andy își butonează de telefonul părând a fii departe de aici. Iar eu?
Eu voi muri de proastă.
Și de frică. Și nevinovată.

Degetul lui Manuel se strânge pe trăgaci fără vreun avertisment. E chestie de câteva secunde până voi deveni doar o amintire.

Apoi îl văd pe David. Și totul se declanșează în mintea mea, ca și cum tocmai s-a spart bula în care eram captivă.

- Stai. Îi cer lui Manuel să se oprească deși pare de neînduplecat.

- Să ce? Vrei să îți îndeplinesc ultima dorință, râde batjocoritor și îmi lipește țeava rece a pistolului în frunte.

- Răbdarea nu e o virtute în cazul meu, iar ție ți-a cam expirat timpul. Consideră-te norocoasă că ți-am lăsat atât timp. Scuipă cuvintele în timp ce mă privește cu atâta ură încât nu e nevoie să își folosească arma pentru a mă putea omorî. Privirea lui e suficientă.
Îmi plec privirea în poală fără să îmi mai pese dacă va sacrifica un glonț pe mine, și încep să vorbesc.

- Aveam doar zece ani atunci când l-am întâlnit pe Marcus pentru prima dată. Venise la unchiul Ben pentru a-și încasa suma lunară. Mătușa Marie le pregătise cina pentru că, după spusele lui Ben, urma să ne calce pragul unul din cei mai influenți oameni din oraș. Zâmbesc amar retrăind întreaga scenă de atunci. Eram atât de naive. Eu eram doar un copil dar conștientizăm destul de bine ceea ce se întâmplă în jurul meu și faptul că mătușa Marie acuza zilnic dureri dentare sau răceli imaginare dar pentru a justifica eșarfele din jurul gâtului care îi ascundeau de fapt vânătăile și urmele de zgârieturi ale bărbatului său.
Simt țeava pistolului în tâmplă de data asta, făcându-mă atentă. Mă joc cu tivul tricoului lui David pe care îl port și îmi reiau povestea.