DANSUL INIMII

Capitolul 16 - VIAȚA BATE FILMUL

Capitolul 16 - Viața bate filmul

🔞 acest capitol conține scene explicite de sex, dacă sunteți pudici sau nu agreați acest stil, eu v-am avertizat.

Christina Taylor 

Aud voci în jurul meu dar nu reușesc să disting nici măcar una. Sunt conștientă dar inconștientă, simt cum sunt ridicată din apă de niște brațe puternice în care par a fi ușoară ca un fulg. Parfumul mi-e familiar dar încă nu sunt sigură dacă am murit și ceea ce simt e ,de fapt Sfântul Petru care mă preia de sub aripa protectoare a îngerului meu păzitor Gabriel sau chiar sunt în brațele lui David.
Nu pot să deschid ochii, nu am putere să îmi mișc niciun mușchi dar pot să simt cum sunt așezată undeva și cum cineva încearcă să îmi îngrijească rănile. Pe cele de la suprafață, însă cele din interior nu pot fi tratate de niciun medic. O mână caldă îmi mângâie fruntea ca și cum ar vrea să îmi ia durerea cu mâna. Imposibil.
Știam că aici se va ajunge, știam că dacă voi fi găsită, nu voi mai scăpa cu viață. I-am sfidat de prea multe ori iar ulciorul nu merge la apă la infinit. Pe de-o parte mi-aș fi dorit să mă omoare, să scap de fuga asta continuă, să nu mai fiu nevoită să mă ascund sau să îmi fie teamă la orice pas că voi fi găsită dar viața bate filmul de cele mai multe ori și dacă de două ori am fost salvată , a treia oară nu cred că va mai fi posibil.
Vocile din jurul meu încep să fie mai clare și pot distinge plânsul mut al Clarei.
Bineînțeles că e lângă mine...
Apoi nu mai aud nimic, totul se întunecă în mintea mea.

☆☆☆

Deschid ochii pentru o clipă dar o lumină orbitoare mă forțează să îi închid la loc mai repede decât i-am deschis. Îmi ciulesc urechile să prind  vreo sursă de zgomot din jur dar nimic. E liniște și nu știu dacă trebuie să răsuflu ușurată sau să îmi fie teamă. Nu știu unde sunt dar cred că sunt în viață, judecând după faptul că îmi pot mișca degetele de la mâini și de la picioare.
Mai încerc să deschid ochii, de data asta cu precauție pentru a putea să mă obișnuiesc cu lumina puternică ce mă înconjoară și mă deranjează în egală măsură, ținând cont că mă dor deja ochii și nici măcar nu i-am deschis.
Totul în jur e alb imaculat iar mirosul de clor și medicamente ce îmi invadează nările, îmi indică faptul că sunt într-un spital. Nu îmi mai amintesc mare lucru din ce mi s-a întâmplat și nici măcar nu am habar de când sunt aici sau cine m-a adus. Încerc să mă ridic în capul oaselor dar o mână îmi blochează pornirea, făcându-mă să încremenesc locului.
O femeie, e o mână de femeie.

— Nu încerca mișcări bruște pentru că nu vei fi în stare. Ai avut leziuni destul de puternice și e, oricum, suficient că te-ai trezit atât de repede. O doamnă în vârstă îmi vorbește calm, în ciuda faptului că mi-a impiedicat ridicarea cu forța unui bărbat.

— Unde sunt? Întreb mai mult în șoaptă pentru că până și încercarea de a vorbi îmi trimite cuțite ascuțite în tot corpul.

— În siguranță, atât trebuie să știi. Că ești în siguranță, vei afla mai multe când vor veni băieții, acum trebuie să te odihnești.
Băieții? Care băieți? Dumnezeule...
În timp ce îmi vorbește, îmi introduce o substanță în perfuzia ce stă agățată lângă mine iar somnul mă prinde în mrejele lui în scurt timp.

Sunt udă și mi-e frig... mirosul de mucegai mi s-a lipit de nări îngreunându-mi respirația. E întuneric și se aud pași băltind apa din jurul meu. Sunt trasă de păr și ridicată din apa unde stau cu o bruschețe ce îmi face scalpul să se simtă crăpat. Individul, a cărei față nu o pot vedea din cauza întunericului, mă trântește pe ceva moale ce seamănă a o saltea și începe să îmi sfâșie hainele de pe mine. Panica pune stăpânire pe tot corpul meu, încerc să țip dar nu pot articula niciun cuvânt, mă zbat ca într-o luptă să pot scăpa de mâinile lipicioase a individului ce stă deasupra mea. Puterea lui și puterea mea sunt incomensurabile. Un glas cunoscut îmi strigă numele dar nu îi pot răspunde. Sunt prinsă între realitate și vis și nu știu din care lume fac parte. Trăiesc un vis sau o realitate?