DANSUL INIMII

Capitolul 11 - ADEVĂRURI

Capitolul 11 - ADEVĂRURI

David Cross 

Nu știu cât timp a trecut de când stam așa dar știu că Christina s-a liniștit și s-a încălzit cât de cât. Încă suntem uzi leoarcă amândoi dar cumva hainele nu mai sunt atât de reci.

— Cumva, noi femeile suntem mai dezavantajate decât voi. O aud mormăind în pieptul meu și am nevoie de toată atenția de care pot fi în stare în situația de față să o pot auzi.

— De ce ? O întreb pe un ton domol. Mult prea domol pentru mine.

— Voi reușiți să degajați căldură și la o temperatură cu multe grade în minus, pe când noi, ne zgribulim toate la câțiva stropi de ploaie, îmi explică ea o teorie prostească în timp ce strănută cu nasul lipit de cămașa mea. Se ridică furtunos din brațele mele, acoprindu-și fața cu ambele mâini.

— Oh, Domne, îmi pare rău, nu m-am putut abține. Și deși nu o pot vedea prea bine, îmi dau seama că îi vine să râdă. Ochii îi zâmbesc.

— Adevărul este că, de obicei femeile îmi tot lasă urme pe haine, în general sunt urme de machiaj. Sincer să fiu, muci nu am avut niciodată pe haine. Simte-te specială. Îi zâmbesc arogant, în timp ce îi fac cu ochiul și pornesc mașina.
Ploaia s-a mai liniștit și ne putem pune in mișcare. Începe să roșească și să se simtă stânjenită, în timp ce se scotocește prin poșetă, cel mai probabil după șervețele.

— În torpedou găsești șervețele, o anunț în timp ce urnesc mașina din loc cu destinația, casa ei.
Aprobă cu un zâmbet strâmb pe buzele-i cărnoase naturale, fără strop de ruj.
Cred că e singura femeie atât de naturală care îmi iese în cale după mult timp. Și tocmai naturalețea ei mă atrage așa de tare.
Îi privesc buzele cu atâta poftă încât și mădularul meu începe să zvâcnească, aprobându-mă.

Serios, amice? Tocmai acum?

Se tot chinuie să deschidă torpedoul, înjurând în barbă și nu face altceva decât să mă amuze. Și ca un drac ce sunt, o mai las puțin să se zbată, admirând priveliștea din fața mea.

Delicioasă!

Îmi ling buzele,pofticios și decid să-i curm suferința.

— Ce-i? Se răstește la mine, supărată când observă că mă holbez fără rușine la ea.

— Nu-i vina mea că, voi bogătașii aveți nave spațiale în loc de mașini. Oftează resemnată, își încrucișează brațele sub sâni, scoțându-i și mai bine în evidență și se sprijină de spătarul scaunului.
Apăs butonul de pe volan care deschide torpedoul iar sunetul scos de ușa acestuia o face să tresară.

— La dispoziția dumneavoastră, domniță. Se uită la mine nedumerită și îi fac semn spre torpedoul deschis de unde să își ia șervețele.

— Un adevărat cavaler, ce să zic. Imi place că încearcă să îmi țină piept și mă și provoacă în egală măsură.
Restul drumului, până acasă la ea îl parcurgem în liniște. O surprind de câteva ori analizându-mă pe furiș și îi privesc, la rândul meu reflexia în geam.
Pare liniștită.
Ajungem în fața blocului unde locuiește și coboară cu grijă din mașină. Cobor la randul meu și mă sprijin de partea laterală, cu brațele strânse la piept și picioarele încrucișate, așteptând.
Ce ? Dracu' știe.

— Ăm, se fâstâceste de pe un picior pe altul, arătând stânjenită. O încurajez din priviri să continue.

— Îmi pare rău pentru...ăm...știi tu, cămașa ta, mucii mei, își încretește nasul într-un mod copilăresc a dezgust.
Izbucnesc in râs.