DANSUL INIMII

Capitolul 12 - FUM ȘI CENUȘĂ

                   Play The song pls

Capitolul 12 - FUM ȘI CENUȘĂ

Christina Taylor

— Vezi că nu e așa de greu? Ii șoptesc la ureche cuvinte încurajatoare, în timp ce mă legăn cu el în brațe. Ușor și calm.
Nu știu de unde a apărut acest copil aici și nici nu știu ce fel de monștri trebuie să îi alung dar e atât de trist încât emană prin toți porii. Nu am văzut cu cine a venit, și nici nu mă interesează în momentul acesta. Lacrimile mele curg nestingherite, încercând parcă să spele  toată durerea unui micuț care nu ar trebui să simtă decât bucuria copilărie.
Și totuși în ochii lui e doar tristețe și povesti nespuse.

— Ți-a plăcut la noi? Îl întreb ceva mai veselă - un terapeut adevărat nu își arată emoțiile în fața pacientului - , ce ar fii să îmi prezinți și mie însoțitorul tău? Nu îmi răspunde doar își îndreptă privirea spre ușa de la intrarea în sală unde doi bărbații așteaptă sprijiniți de tocul ușii. Unul e cu spatele spre noi iar celălalt privește tăcut în direcția noastră. Îl prind pe micuț de mânuță și mă îndrept spre cei care cred că sunt aparținători celui mic.

Un pas.

Atât apuc să fac până se întoarce spre mine.

Inima îmi bubuie în piept, iar un nod mi se înfășoară în jurul gâtului ca niște liane mișcătoare.

David.

Futu-i mama măsii!

Privește în direcția mea, calculat, fără nicio expresie.

— Nu, nu, dracul ăsta de om nu poate fi peste tot... Mă întorc spre noul meu pacient și îl mai întreb o dată, sperând să fie doar rodul imaginației mele.

Hai, Christina, respiră, sunt doar halucinații.

— Ești sigur că cei doi de acolo sunt prietenii tăi? Cel mic nu îmi răspunde nimic, doar își îndreptă privirea spre cei doi, confirmându-mi.

Minunat.

David Cross de două ori într-o zi, e deja prea mult.
Cu atât mai mult cu cât îl întâlnesc în locul ăsta.
Mă apropii de cei doi cu pași mărunți, ținându-l de mână strâns pe micul meu nou prieten, de parcă m-aș agăța de fragilitatea lui ca de un colac de salvare. Pe măsură ce pașii îmi sunt purtați spre David, mă încearcă mii de emoții contradictorii. Felul în care m-a tratat ultima dată acasă la el, felul în care s-a purtat azi. Faptul că a încercat să mă cunoască. Totul e derutant la el.
Nu pot să neg atracția dintre noi, cum nu pot să neg niște faptul că e un mare dobitoc în Marea majoritate a timpului.

Încerc din răsputeri să stau cât mai departe de el, așa cum mi-a spus dar se întâmplă să dăm mereu unul peste celălalt. Și se mai întâmplă să fie și al dracului de atrăgător.

Totul geme a masculinitate la el. Până și aroganță lui are un aer senzual. Iar felul în care mă privește acum, îmi ridică părul pe ceafă. Stă încă rezemat de cadrul ușii, poartă o cămașă negră cu mânecile ridicate până la cot, dezvelindu-i petele de cerneală colorată care i se întind aprope de încheietura mâinii. Și așa mă gâdilă buricele degetelor să mi le trec peste desenele ce-i îmbracă pielea ca o haină permanentă...
Parfumul său deja îmi atinge subtil nările, dorindu-mi să fiu cât mai aproape de el să-l pot adulmeca.
E pentru prima dată de când îl cunosc, când imi recunosc mie că mă atrage. Și totodată, e prima oară când conștientizez că un astfel de bărbat nu s-ar uita în veci la o femeie ca mine, decât cu dispreț.
Doar că privirea lui nu exprimă dispreț. Ochii aceia cenușii mă fixează cu o intensitate greu de perceput. Parcă ar vrea să îmi afle toate secretele fără să i le spun.
Doar că secretele mele sunt mult prea întunecate că să fie aflate.