Pradă ușoară

1 - O clipă de neatenție

-Raul...

Înlemnesc când recunosc vocea care îmi rostește numele cu durere.

-Maia... șoptesc și închid ochii, dorindu-mi să fie totul doar în mintea mea.

Dar nu. Adevărul a ieșit la suprafață. Este chiar ea.

Mă întorc și mă ridic cu greu de la masă. Ochii ei mă străpung cu suferința pe care i-o simt până și eu. Lacrimile i-au umezit ochii. Mă privește și parcă se roagă să nu fie adevărat. Dar este.

Sunt cu o altă femeie...

-Maia... fac eu un pas spre ea dar se retrage și iese din local plângând.

O urmez buimac. Nu știu ce mai pot spune dar nu vreau să plece în starea asta.

-Maia! Oprește-te! strig înainte ca ea să se urce la volan.

Nu am prins-o. A fost prea rapidă pentru mine. Nu mai gândesc și alerg spre mașina mea, mă urc și încerc să o urmez. Conduc ca un nebun până când observ că iese din oraș.

Un tâmpit îmi taie calea și o scap din privire. Nu o mai văd...

Merg cu viteză dar nu o mai văd.

A dispărut.

Lovesc volanul cu furie și trag pe dreapta încercând să îmi adun gândurile.

Nu o iubesc. De ce îmi pasă atât de mult că a aflat? Și ea știa că suntem doar amanți, nimic mai mult.

De ce îmi pasă?

Încerc să o sun dar nu îmi răspunde. Îmi frec fața nervos și mă zbat să îmi dau seama ce să fac... Sunt disperat dar nu înțeleg de ce...

Doamne...

Cum de am ajuns în situația asta? Eu, care eram mai deștept... Eu, care nu mă implicam...

Sunt Raul Iordache, mă rog... Adrian Lucian Alexandru Raul Iordache, dar la fel de bine puteți să îmi spuneți Esmeralda dacă insistați să îmi rostiți tot numele. Părinții mei erau nehotărâți, așa că m-am trezit cu tot numele ăsta nesfârșit. De fapt, mama a insistat să port numele tatei, de parcă îi datora ceva sau pierduse un pariu. Imaginați-vă cum este când trebuie să semnez acte oficiale...

Sunt antrenor de arte marțiale, fost luptător K1, sportiv de performanță și până acum câteva clipe, un bărbat perfect pentru o femeie căreia i-am redat viața. Înainte de a o distruge din nou.

Și mai sunt și.... altceva.

Îmi amintesc când am văzut-o pe Maia pentru prima oară, intrând în sala de antrenamente.

Era atât de speriată și de timidă, mă rugam să nu îmi fie atribuită mie. Dar așa a fost. Am fost numit antrenorul ei și din acea zi a început povestea noastră.

Era îmbrăcată în negru, privirea o ținea numai în jos și își băgase mâinile în buzunarele hanoracului. Am privit-o din cap până în picioare: era plinuță, cu părul tare ciudat, prins într-un coc împletit deasupra capului și picioarele strâmbe rău. Ce e drept, părea că a lucrat ceva la gambe, probabil a mers cu bicicleta. Era ciudățică rău, dar aveam de gând să îmi fac treaba, să îmi iau banii și să îmi fac un nume bun.

Mi-am îndreptat spatele și am pornit spre ea.

-Salut! Sunt Raul!

-Maia... șoptește și îmi întinde mâna fără să mă privească.