DORINTA DE A INVINGE

Capitolul 14

CAPITOLUL 14

Anne se pregătea sa plece la aeroport. Nu ii făcea deloc plăcere să meargă din nou cu avionul dar nu putea rămâne acolo. Simțea ca dacă mai sta o săptămână sufletul ii va seca de tot. Ii era dor de tot ce însemna Boston. Ii era dor de Josh, pe care deabia aștepta să îl vadă. Știa ca o va aștepta la aterizare, asa ii promisese. Nu mai vorbise cu el de ceva timp, se mai liniștite un pic și își dorea mai mult ca oricând sa discute cu el despre ce se va întâmpla cu ei. Ajunsese la concluzia ca îl poate asculta, fără a-l mai face vinovat de tot ce se întâmplase. Distanta o făcuse sa înțeleagă ca el înseamnă pentru ea mai mult decat un iubit. Avea sa îl asculte, trebuia sa facă asta.

-Nu îmi place ca pleci singura, spuse Ivone.

-Nu e nici o problema, nu mai pot aștepta o săptămână. Și oricum nici atunci nu știm dacă am fi găsit bilet amândouă. Lasă că vii și tu într-o săptămână și gata. Stai liniștită, îmi iau porția de frica și termin o data cu călătoria asta.

-Nu se va întâmpla nimic. Trebuia sa merg cu tine la aeroport măcar.

-Nu te mai comporta cu mine de parca as fi un copil mic, ma descurc. Taxiul trebuie sa vine în câteva minute. Nu termina sa spuna asta ca în strada se auzi un claxon, semn ca taxiul ajunsese. Își lua rămas bun de la Ivone, își lua geamantanul și pleca. wow ce vara a mai fost, se gândi Anne. Era deja pe bancheta din spate a mașinii care alerga prin Londra spre aeroport. o sa fie bine, am trecut prin lucruri mai grele de atat

Taxiul opri în parcarea aeroportului, plăti și cobora. Mai avea 10 metri pana la ușa aeroportului când de ea se lipi un om mai înalt decât ea cu un cap. O ținea strâns cu o mana de după umeri iar cu cealaltă ii înfige țeavă unui pistol în coaste.

-Nu zice nimic. Ai auzit? Dacă tipi, trag. Ma vei urma acum, încet fără ca nimeni sa poata observa.

Omul vorbea o engleza stricata cu un accent mult prea european. Nu avu curajut sa se uite în sus la matahala care o ținea strâns de umeri. Tot ce vedea era în umbra pe care o lăsau pe asfaltul din fata ei. Îl urma fără sa scoată un cuvânt. În parcarea mare o aștepta o dubita în care fu băgată mai mult cu forța. În interiorul mașinii totul era de lux, fotolii de piele, o măsuță de lemn de culoarea mahonului în fata lor. Când se închise ușa pe plafon se aprinsera o mulțime de beculete asemănătoare cu stelele. În fata ei era un bărbat, aproape de o seama cu ea, brunet cu ochii verzi căprui puțin migdalați . Avea parul negru ondulat dar tuns scurt, buzele cărnoase și nasul potrivit ca mărime. După cum era așezat pe fotoliul de piele roșie estima a avea înălțimea mai mare de 1,85. Prin cămașă alba pe care o purta se putea vedea corpul plin de mușchi bine lucrați. Nu era londonez, asta era sigura.

După ce mașina se puse în mișcare, îndrăzni sa întrebe.

-Cine sunteți? Eu trebuie sa plec în SUA, unde ma duceți?

Bărbatul din fata ei se apleca spre ea și o întreba zambind:

-Chiar nu știi cine suntem și unde te ducem?

-Eu nu va cunosc, și sunt sigura ca nici voi nu ma cunoașteți. Ar fi mai bine sa opriți mașina acum și sa plec, nu o sa spun nimănui de ceea ce ați vrut sa faceți, va rog, spuse Anne cu vocea scăldata în lacrimi. Știți ca răpirea este pedepsita prin lege? Ce vreți de la mine nu am nimic din ceea ce v-ar interesa. Te rog spune-le sa oprească, te rog!

Omul din fata ei era însă de neclintit.

-Noi te cunoaștem foarte bine și pentru ceea ce ne-ai făcut, vei da explicații. Nu poți întra în viata oamenilor fără ca apoi sa nu existe consecințe. O sa ne povestești totul, de ce, cum, pentru cine, și mai ales cine te-a pus sa faci asta, și dacă noua o sa ne convină răspunsul vom vedea ce se va întâmpla cu tine mai departe.