Maestra evadării

[Și ticăloșii au câteodată dreptate]

      Cu șaizeci și cinci de zile înainte de Noaptea de Cristal

      Cassian își termină țigara și își aruncă rapid chiștocul în coșul de gunoi din curtea închisorii. Se însera, iar programul lui pe acea zi era la final. Nu avea tură de noapte, Pedro îl sfătuise obsesiv să se odihnească acasă și s-o lase mai moale cu turele duble. Privi câteva clipe în spatele gardului de gratii, era pustiu. La ora aceea, deținutele nu aveau voie în exterior. Era liniște. Își băgă mâinile în buzunarele gecii și intră în clădire, îndreptându-se către vestiare. Pentru prima oară, avea să-l asculte pe Pedro. Se simțea obosit și ceva anume îl neliniștise îngrozitor toată ziua, de parcă ar fi avut în mod constant o sabie ascuțită deasupra capului, susținută de un fir de ață. Până la urmă, avea să-și piardă capul.

          - Faceți loc! Acum! auzi brusc în fața lui, văzându-i de după colț pe doi dintre medicii închisorii împingând în fugă o targă. Halatele albe le fluturau în spate, iar roțile tărgii zgâriau în viteză podeaua. Cassian se lipi imediat cu spatele de zid, eliberând în grabă holul. O fracțiune de secundă, reuși să recunoască victima, cu ochii mari aproape ieșiți din orbite, buzele vineții și spume albe în colțurile gurii. Tremurând frenetic și având degetele încleștate aiurea în aer, Nereea era foarte aproape de a trece de partea cealaltă. Sevrajul ei era frate cu moartea. Bărbatul lăsă privirea în jos. Nu vorbise cu nimeni legat de căldură, așa cum îl rugase, iar acum se simțea îngrozitor. Nu apucase, fusese pe fugă toată ziua.

        Simțind un gust amar în gură, își dezlipi spatele de zid și își văzu de drum. Multe nu erau în puterea lui, prea multe. Ajunse în vestiar și trânti ușa în urma lui. Își luă în grabă cele două pastile de seară și ignoră cu desăvârșire mișcarea din spatele ușii. Reușise să le înghită înainte să îl vadă cineva și, eventual, să îi fie cerute explicații.

         - Avem deja tot ce ne trebuie, mai e ceva doar, auzi apoi, și imediat apăru unul dintre colegii lui, urmat de Alvaro și alți trei gardieni. Cassian nu-i băgă în seamă.

          - El știe? îl întrebă tipul pe Alvaro, iar acesta aprobă nepăsător.

          - Nu se bagă, ridică din umeri. I-am spus dimineață. Sau te-ai răzgândit și vii cu noi la petrecere, Cass?
  
           - Prefer să mă duc acasă, unde nu-ți văd fața de drogat, îngăimă pentru sine.

            - Ce dracu' mormăi acolo? Nu te aud ce zici.

            - Am zis că mă duc acasă, zise mai tare.

            - Păcat, o să fie distracție, interveni un alt gardian. Ai văzut-o pe pisica sălbatică? E frumoasă. O să petrecem pe cinste înainte să-i facem felul, râse. După aia, Pedro ne poate face niște medalii strălucitoare, ha?

             - Ce se întâmplă în carceră, rămâne în carceră, îi făcu Alvaro cu ochiul. Ești gata, bă?

             - Sunt gata, îi răspunse gardianul, apucând un baston negru pe care și-l lovi de câteva ori de palmă. Era pus pe bătaie. Cassian îi privi pe fiecare, erau înarmați cu arme de foc și bastoane.

            - Să mergem, zâmbi Alvaro, făcându-le semn spre ușă. Am avut eu grijă de camere.

            - O să se răzbune pe voi cu prima ocazie, le zise Cassian, rămas în mijlocul camerei. Alvaro râse, făcând câțiva pași spre el.

            - Nu cred că m-ai înțeles, Cass. Asta nu e doar ultima ei noapte la carceră. E ultima ei noapte și atât, îl bătu pe umăr, ieșind triumfător din vestiar alături de partenerii lui. Dar nu-ți face griji, avem noi grijă să moară fericită. 

         El doar se strâmbă, dezgustat. Alvaro și ceilalți nu erau cu nimic mai buni decât cele condamnate pe viață. Aveau doar o insignă în plus. Asta le salva fundul de fiecare dată. Bărbații au plecat din vestiar, pornind spre zona de carceră, iar Cassian înaintă în direcția opusă, spre ieșire. Treaba lor ce făceau, își zise, tot mergând. Treaba lor. Nu se bagă. Mări pasul tot mai mult, simțind cum sângele îi clocotește în vene. O revăzut în minte pe Nereea, întinsă pe targă. Ochii disperați, rugămințile ei, părul încâlcit, pielea albă.

         Se chinuie, va muri. Se chinuie, va muri. Pe voi cine vă închide când o dați în bară? Se chinuie. Va muri. Te rog, te rog mult...

          Tot mai nervos, își trecu mâna prin păr. Nenorocita aia avusese dreptate. Apoi își aminti căzătura. Părul blond al femeii zburând în aer, încercarea ei disperată de a se prinde de balustrada galeriei. Țipătul. Țipătul care nu se mai termina, care își prelungise ecoul îngrozitor până în cele mai ascunse colțuri ale minții bărbatului, ecoul care îi rupsese toate corzile inimii. Apoi zgomotul trupului său zdrobindu-se de podeaua metalică a holului principal. Își rupsese gâtul. Murise pe loc, fără nici cea mai mică șansă de a mai fi salvată. Și el fusese cel vinovat, din cauza lui căzuse. Nu o făcuse intenționat, dar lucrul ăsta nu servea la absolut nimic. O crimă accidentală rămâne tot o crimă, iar un criminal prin imprudență rămâne tot un criminal. 

        Când doar câțiva pași îl mai despărțeau de ieșire, se opri în loc și se întoarse pe călcâie. Știind ce avea să se întâmple la carceră în noaptea aceea, nu putea pur și simplu să își ia o bere și să se așeze liniștit la televizor. Poate că Malikah era chiar cea mai mare ticăloasă din lume, însă asta nu însemna că și el putea să fie la fel. Se grăbi spre celula ei, dându-și seama de faptul că e pe cale să treacă deja de linia roșie. La urma urmei, el își promisese niște lucruri în ziua aceea. Iar Cassian nu avea de gând să își încalce promisiunile nici din frică, nici din alt motiv. Nu putea și nici nu-și dorea să fie vreodată precum colegii lui.

        Aproape o luă la goană de-a lungul holului dominat de umbre.