Maestra evadării

[Căprioara și vânătorul]

       Luă o mușcătură din măr, privind vag în jurul ei, către agitația continuă și fluidă din sala de mese. Fata cea nouă stătea fix în fața ei, cu pumnii strânși și unghiile intrate în carne. Nu putea să facă asta, nu putea să facă așa ceva, și și-o tot repeta obsesiv în minte. Îi era frică și greață, era amețită, buimăcită.

        Auzise zvonurile, însă. Auzise că Infernul avea să își deschidă porțile în doar câteva ore, femeile vorbeau despre asta la fiecare colț, încercând să își încropească strategii de atac sau apărare, însă nimeni nu părea să vină cu o soluție prea eficientă. Malikah avea o strategie nebunească, nebunească mai mult ca sigur, însă nu putea să fie sigură că va fi și un sacrificiu salvator. Fata înghiți în sec.

        - Vremurile disperate cer măsuri disperate, i-a spus Malikah absolut detașată. Tânăra o fixă cu privirea, căutând orice urmă de emoție în ochii ei. Nu exista. Nu exista nici frică, nici ezitare, nici compromis. Malikah nu se putea resemna decât cu victoria și cam asta era tot.

        - Nu cred că pot, mormăi, speriată și derutată. Sunt sigură că nu pot, se corectă apoi. Te rog, te implor, nu mă pune să fac asta. Nu pot!

         - Sigur că poți, mușcă liniștită din măr. Gândește-te puțin, cine iese în avantaj? Tu, toanto, o indică. Așa că ar trebui să îți cam faci curaj, altfel, mă voi vedea nevoită să schimb rolurile și să o fac eu. Nici eu nu mor de nerăbdare, nu am înclinații masochiste, zâmbi amuzată. Ce era atât de amuzant?

          - Dar..., încercă să explice, însă timpul pentru masă deja expirase. Venise momentul pe care îl discutaseră pe drum. Malikah aruncă relaxată cotorul în tavă, apoi își umezi buzele. Trase adânc aer în piept. Asta avea să doară.

           - Exact așa cum am stabilit, a zis-o ca pe un ordin, iar în secunda următoare, tava Malikhai zbură direct în fața fetei, umplând-o de resturi de mâncare. Start joc.

        Revoltele și bătăile erau întotdeauna foarte bine primite în cantina închisorii și extrem de apreciate de prizonierele care oricum se plictiseau de moarte în absența unui conflict sângeros, motiv pentru care astfel de conflicte erau stârnite în mod constant. Nici măcar nu îți trebuia un motiv pentru a sparge fața cuiva. Pur și simplu o făceai, iar apoi erai întotdeauna aclamat și în centrul atenției.

         Malikah, însă, avea scopuri mult mai eficiente și raționale. Scopuri aproape nobile, să zicem. Fusese învățată să aleagă răul cel mai mic, atunci când simțea că nu poate face față unui rău mai mare. De obicei nu se mulțumea cu puțin.

        Imediat după asta, în cantină au început strigătele și tăvile trântite. Una, două, zece.

       Bambi, așa cum deja era poreclită din pricina ochilor mari și înfricoșați precum ai unei căprioare sacrificate de vânător, știa că dacă nu acționează suficient de repede, planul avea să se ducă de râpă. Dacă planul se ducea de râpă, implicit, și ea o încurca rău de tot, și asta încă din prima ei zi.

        Așadar, sub refugiul haosului, Bambi făcu întocmai ce i-a spus Malikah să facă, pornind pe un drum fără întoarcere. Se lăsă pe vine, privind sub masă. Exact așa cum îi zisese, sub aceasta exista lipit cu bandă adezivă un cuțit metalic, un cuțit mare de bucătărie, o armă albă adevărată.

        Cu sufletul la gură, smulse cuțitul și strânse mânerul în pumn. În secunda următoare, ochii verzi ai Malikhai i-au întâlnit pe ai ei. O încurajă fără cuvinte. Fă-o. Doar fă-o. Mai repede. Și asta s-a și întâmplat, într-un gest de curaj nebun și spaimă colosală, Bambi o înjunghie pe femeia din fața ei mai adânc și mai violent decât anticipase. Malikah simți lama spintecându-i carnea, apoi simți cum nu mai poate să respire. Mai rău decât își imaginase, ei bine. Mult mai rău. Bambi smulse cuțitul, rămânând pur și simplu înghețată cu mâna încleștată pe mânerul gros. Țipetele au umplut cantina, iar femeia își duse degetele la rana care deja sângera abundent.