Maestra evadării

[Fetița care mergea doar înainte]

Cu cincizeci și nouă de zile înainte de Noaptea de Cristal

Nereea nu mai dormise bine de luni întregi, poate chiar ani. În dimineața aceea, însă, se trezi fiindu-i mai rău ca niciodată. Era amețită, derutată, își simțea corpul parcă pietrificat. Își coborî picioarele goale pe podeaua rece, știind că încă nu se dăduse trezirea. Avusese un coșmar. Un coșmar îngrozitor, care se repeta aproape în fiecare noapte. În celulă era beznă, toată lumea dormea. Era cumplit de frig. Se ridică în picioare, trecându-și mâinile prin părul lung și încâlcit. Nu-și amintea de când nu și-l mai spălase. Începu să respire din ce în ce mai greu, pierzând tot mai mult contactul cu realitatea.

- Liniștete-te, auzi dintr-o dată o voce în întuneric. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji. Tresări violent, întorcându-se spre sursa vocii. Malikah se trezi de asemenea, stând în șezut pe marginea patului de sus. După ce au fost eliberate de la carceră, au fost repartizate în aceeași celulă, după o regulă destul de simplă: împărțirea după gradul de pericol. Chiar dacă suna absurd, deținutele violente erau repartizate alături de cele ceva mai pașnice, pentru a evita posibilele războaie interne, chiar dacă își asumau constant riscul ca cea mai liniștită să sfârșească rău. De obicei, în celule conviețuiau câte patru femei. Momentan, însă, erau doar ele două. Nereea împietri în mijlocul celulei.

- Ai avut un coșmar? o întrebă femeia în șoaptă, iar ea doar aprobă frenetic din cap, înconjurându-și trupul firav cu brațele. Simțea în mod constant o panică inexplicabilă, de parcă ar avea mereu o armă încărcată lipită de tâmplă. Malikah coborî încet din patul ei, apropiindu-se cu pași lenți. Se opri în dreptul ei, înclinându-și ușor capul într-o parte. Citea spaima fetei.

- E în regulă, continuă. Și eu am coșmaruri uneori, e normal. Ce ai visat?

- Nu..., îngăimă, nu pot să îmi amintesc, spuse după câteva momente în care nu reuși decât să se bâlbâie. Tu ce visezi? Atunci când ai coșmaruri?

- Eu? îi zâmbi Malikah. Eu visez deșertul, îi mărturisi.

- De ce deșertul? se încruntă Nereea, tot frecându-și brațele înfrigurate. Malikah o ocoli cu eleganță, apucând pătura de pe patul ei și așezându-i-o pe umeri pentru a o încălzi. Femeia o acceptă și se înfofoli imediat, recunoscătoare.

- Am copilărit foarte aproape de deșert, începu să îi povestească, îndemnând-o să se așeze înapoi în pat.

Era cu puțin trecut de trei dimineața, iar liniștea era una deplină, doar șoaptele lor făcându-se vag auzite printre gratiile lungi și groase. Nereea se agăță de vocea caldă a Malikhai ca de un colac de salvare, un nesperat colac de salvare care îi fusese aruncat în mijlocul unui ocean plin de rechini.

- Deșertul era locul meu de joacă, locul meu liniștit. Îmi plăcea mult să mă plimb în deșert. Stăteam ore întregi, uneori, stăteam de dimineață până seara. Nu m-aș mai fi întors.

- Nu am văzut niciodată deșertul, șopti. L-am văzut doar în reviste.

- E superb, dar e și foarte înspăimântător. E periculos, cred că de aceea îmi apare uneori în coșmaruri.

- Periculos? repetă, fascinată. De ce?

- Păi, pentru că deșertul e cel mai înșelător și schimbător loc din lume. Nu arată niciodată la fel, e suficientă o adiere mai puternică pentru ca tot peisajul din jurul tău să se schimbe. Brusc, nu mai știi nimic. De aceea, nu îți poți lua niciodată puncte de reper, nu poți să știi niciodată un drum sigur. E foarte ușor să te rătăcești în deșert. Dacă nu ai un simț al orientării foarte bine dezvoltat sau nu ești suficient de norocos, ai toate șansele ca osemintele să-ți putrezească în nisip.

- Și tu cum reușeai să nu te rătăcești? o întrebă, iar ea o împinse ușor pentru a-și așeza capul pe pernă.

- Mergeam tot timpul doar înainte, își aminti. Nu o luam niciodată în stânga sau în dreapta, mergeam înainte indiferent de orice. Astfel, furtunile de nisip nu mă puteau dezorienta. Știam că drumul meu e unul singur. Asta știu și acum, își îndreptă privirea către ea.

- Vorbești foarte frumos, mormăi, relaxându-se.

- Mulțumesc, zise încet, mângâind-o încet pe braț, liniștind-o. Dormi, mai sunt câteva ore până începe ziua. Dacă ai din nou un coșmar, sunt aici, cu tine.

Nereea reuși să adoarmă mai repede decât ar fi sperat, asemenea unui copil speriat căruia îi spui o poveste pentru a-l ajuta să se culce. Funcționase. Poveștile întotdeauna funcționau, doar că aceea fusese una reală. Foarte încet, Malikah se ridică din patul femeii și înaintă până la ușa înaltă din gratii. Își sprijini tâmpla de tocul metalic și rece, privind către galeria pustie și întunecată. Învățase deja toate unghiurile moarte, toate unghiurile de vizibilitate. Știa deja unde sunt amplasate camerele, când încep și se termină turele angajaților, cine sunt verigile slabe și cine sunt cei care încearcă să tragă sforile. Avea să se ocupe de tot.

Înainte de a se întoarce în patul ei, însă, nu reuși să scape de amintirile pe care i le declanșase povestea spusă Nereei. Oricât de mult ar fi încercat să și le reprime, existau lucruri care o dureau mai mult decât era dispusă să admită. Se întinse pe salteaua tare, trecându-și brațul sub ceafă și privind fix tavanul cojit. Nu reuși să mai doarmă deloc până la ora șapte, când în Crucea Nopții se dădea în mod oficial trezirea.