Maestra evadării

[Micile dovezi de încredere]

         • Capitol scris alături de Tasmmyn •

         — Cassian? se auzi vocea timorată a lui Palacios, într-un strigăt care părea să nu se vrea neapărat auzit. Cass? insistă o ideea mai îndrăzneț, după o timidă dregere de glas. Ești aici, ești mort? Dă-mi un semn, un sunet, ceva, amice! înaintă pe coridor, cu pași micuți și temători, țintă spre celula în care știa că se încuiase de bună voie și nesilit de nimeni, alături de femeia care instaurase spaima în oasele tuturor celor din Crucea Nopții.

           În toți, de la oamenii de la curățenie până la cei din conducere. Absolut toți erau înfricoșați de femeia scorpion, cu excepția lui Cassian, care părea pur și simplu fascinat de pericolul pe care îl emana prezența ei. Palacios nu era fraier, așa cum toată lumea avea impresia că este. Era un om retras și foarte liniștit, dar care știa să fie foarte atent la cei din jurul lui. Avea acest har divin, putea citi oamenii ca pe niște cărți uitate deschise pe masa din fața lui.

          Îl citise pe Cassian încă de când primise postul de temnicer, încă din prima lui zi de lucru în închisoare, și nu îi fusese deloc greu să îl eticheteze – fusese singurul care îi răspunsese senin la bună dimineața și care-i urase succes în noul job, pentru care avea niște emoții pur și simplu nimicitoare. În fine, pentru ce nu avea Palacios emoții răvășitoare? Era genul de persoană care simțea că îi crește anxietatea până dincolo de normalitate și când trebuia să își comande o pizza sau era nevoit să socializeze prea mult cu casiera de la magazin. Mereu fusese astfel, poate că și de aceea îi surâsese ideea de a se închide câte douăsprezece ore pe zi într-o închisoare de maximă securitate. Nu avea aproape niciodată interacțiune cu publicul și nu era în fișa postului să fie sociabil, plus că prin natura meseriei îi putea păcăli pe ceilalți că era și el un dur care știe să se impună în fața băieților mari și răi.

            Deși în acele momente, proptindu-și pașii în apropierea celulei de carceră, numai dur nu era. Se temea cu adevărat că Malikah îi făcuse rău, pentru că și pe Malikah o citise foarte bine. Știa că era un suflet zdrobit într-un trup surescitat de adrenalină. Ce putea să fie mai periculos?

          — Idiotul dracului, șopti Malikah printre dinți, extrăgându-se din pat fără să facă nici cel mai minuscul sunet. Îl privi câteva momente pe Cassian, care nu dădea semne de trezire. Era epuizat, prea strâns cuprins în lanțurile oboselii. Descuie ușa rapid, închizând-o tot la fel de silențios. Îl zări rapid pe Palacios, socotind că el nu reprezenta pe moment niciun pericol. Își relaxă umerii.

          — Habibi, își duse un deget la buze. Mai încet. Vino aici, rămase în dreptul ușii, făcându-i un semn discret cu mâna.

        Palacios tresări, un scurt strigăt ieșindu-i din gât imediat ce o văzu pe Malikah liberă și complet nesupravegheată. Se speriase, pentru că se aștepta la absolut orice din partea ei. Inima i-o luă la goană, înghițind în sec.

       — Unde e Cassian? o luă direct, pentru că numai asta se mai simțea în stare să scoată pe gură.

       — Vorbește dracului mai încet că te eviscerez. Ce vrei de la el, de ce îl cauți?

       — Scuze, scuze, scuze, șopti. A zis că pleacă în trei ore. Unde e? Au sunat cei de la..., căzu pe gânduri, socotind că nu era bine să îi dea ei astfel de detalii personale, deși lua în considerare ca el deja să-i fi povestit. De la Sanatoriu, oftă până la urmă.

       — Și ai răspuns?

       — Uhm..., se fâstâci. Da. Da, am răspuns.

       — Păi, și? Continuă, habibi, nu fii mut. Ce au zis?