Maestra evadării

[Fiica deșertului]

     Soarele intrase prea puternic în camera de infirmierie, intrându-i Malikhai direct în ochi. Cu o mișcare lentă, femeia își duse mâna deasupra ochilor, lipindu-și-o de tâmplă. Într-o fracțiune de secundă, doar cât îi traversă pielea rece o rază fierbinte, degetele ei au devenit brusc mai scurte și mai mici, din mâna unei femei în toată firea, în mâna unei fetițe.

        Fetița care își petrecea zilele în deșert, departe de casa și de familia ei. Intenționat departe, cât mai departe, cât mai departe posibil și pentru cât mai mult timp. Își amintea căldura plimbându-se pe pielea ei, fâșiile de soare ca o colonie de furnici plimbându-se pe brațe și pe picioare, ajungând s-o gâdile și s-o enerveze. Soarele era cumplit în miezul zilei, dar îi rezista. Fugea în nisip, imaginându-și că este pe o plajă nemărginită, uriașa ei plajă fără niciun petic de mare. Acolo iubea să se piardă și să se rătăcească, ore în șir și ore în șir, până când timpul se dezintegra în mici particule luate de vânt. Timpul nu mai însemna nimic atunci când nimeni nu te aștepta, atunci când nici tu nu așteptai pe nimeni.

        Își aminti senzația tălpilor ei goale în nisipul ba fierbinte ca de foc, ba rece ca de gheață, sărind dintr-un cerc de lumină în altul de umbră. Umbra era o comoară greu de găsit odată ce soarele ajungea în centrul cerului. Vânătoarea de comori, jocul pe care îl juca mereu singură. Locurile acelea erau mereu atât de pustii, atât de schimbătoare. Parcă erau vii, o primeau, o ascultau, o apărau de parcă le-ar fi fost fiică bună. Pericolul care o adoptase, pericolul care o ținea, paradoxal, în siguranță. Se simțea în siguranță, doar că siguranța îndepărta vigilența.

      În ziua aceea, căldura era sufocantă. Aerul era ca fumul de tăciune. Malikah intră în casă mai devreme decât de obicei, mergând țintă către camera ei micuță, un pat scund și un birou gol. Cărțile ei erau ascunse bine, acolo unde mama ei nu avea acces. Locurile ei strict secrete, poveștile ei strict secrete. Avea doar nouă ani atunci, dar deja avea un comportament foarte matur pentru vârsta ei. Intră în camera ei și se așeză pe pervaz, privind spre dunele îndepărtate, o mulțime de clepsidre răsturnate pe pământurile lor sacre. Ea nu găsea nimic sacru acolo. Își lipi fruntea de geam. Nu se simțea prea bine, o durea cumplit capul și avea o stare constantă de greață.

         Malikah privi geamul micuț al infirmeriei, asemănându-l cu geamul larg din camera ei. Își lăsă mâna pe pat, lăsând soarele să-i atingă obrajii și să-i coboare pleoapele. Continua să își aducă aminte. Își amintea cum a tresărit când a auzit ușa camerei sale deschizându-se încet, și cât de mult s-a bucurat când a văzut-o pe bunica ei intrând. Numele ei era Fatima, și era probabil singura persoană din lume care a iubit-o pe Malikah cu adevărat și din tot sufletul ei. De asemenea, și singura pe care Malikah a iubit-o vreodată. Bunica ei dragă, cea mai dragă.

         - Mali, îi zâmbi femeia cu blândețe, apropiindu-se. Ai venit devreme, ești bine?

         - Mama e acasă? a fost prima întrebare a copilei, fiind încă sceptică. Bunica doar negă înțelegătoare din cap.

          - Nu, nu, suntem doar noi, așa cum ne place, se așeză lângă ea, mângâindu-i chipul micuț cu dosul palmei sale calde. Malikah își lăsă obrazul în mâna ei, acceptând și bucurându-se de mica dovadă de afecțiune.

            - Mali, micuțo, arzi, se sperie femeia în vârstă, mutându-și mâna de pe obraz pe fruntea ei. Ai febră! Scumpa mea, ți-am spus să nu mai stai așa mult în soare..., se ridică. Mă duc după o compresă rece. Mai bine te întinzi în pat! Sigur nici nu ai mâncat nimic până la ora asta, se grăbi femeia, iar pe buzele Malikhai care stătea pe patul de la infirmierie apăru un zâmbet vag.