Maestra evadării

[Criminal prin imprudență]

Crucea Nopții era agitată întotdeauna dintr-un motiv sau altul. De data aceea, flacăra sub presiune pornea din entuziasm și nerăbdare. De data aceea, deținutele erau fericite și nerăbdătoare, erau vesele și energice. Era ziua vizitelor intime, în care aveau șansa, cu programare și semnătură, să se simtă iubite. Sau, dacă nu iubite, măcar mai puțin părăsite. Mai puțin abandonate, mai puțin singure. Câteva dintre ele chiar erau căsătorite, aveau familii adevărate întemeiate dincolo de gratiile Crucii. Altele erau angajate în relații pasagere cu bărbați încă și mai dubioși decât erau ele. Doar că multe aveau nevoie de asta, aveau nevoie disperată să nu simtă că sunt ale nimănui. Aveau nevoia disperată de a avea măcar iluzia unei jumătăți mai bune, mai puternice. Unii oameni nu suportă singurătatea. Alții o adoră.

Pauza de dimineață se învârtea acum doar în jurul subiectelor ce vizau după amiaza. Femeile vorbeau acum despre creme și parfumuri, poziții și fantezii. Malikah depăși gardul de gratii, ținând țigara aprinsă între degetele mâinii bandajate. Suflă relaxată fumul în sus, îndreptându-și pașii spre grupul deținutelor vechi, așa numitele veterane ale gratiilor. Acestea ocupau băncile de la soare, având în mijlocul lor un mic radio care abia mai scârțâia la picioarele lor. Râdeau tare și făceau glume cu tente sexuală, dar amuțiră îndată ce o văzură pe Malikah Zahir venind tot mai aproape de gașca lor. Toate îi purtau teama, toate îi știau renumele.

- Bună dimineața, doamnelor, le zâmbi femeia, așezându-se lejer pe marginea băncii. Vă întrerup dintr-o discuție importantă? Pentru că aveam o vorbă scurtă cu voi. Se poate să mă alătur un moment?

- Regino, se bâlbâi una dintre femei, cum să nu se poată? Vorbeam și noi să mai moară timpu', nu-i cu deranj. Cum să fie cu deranj la tine? Nebune să fim.

- Așa e, așa e, interveni o alta. Noi ne bucurăm că ai venit, slavă zeilor că te-au scos jigodiile de la carceră, ale dracului scârbe! Bine că ești cu noi.

- Te ascultăm, stai să opresc bâzâu', pocni deținuta radioul cu piciorul. Malikah râse scurt.

- Ușor, că se strică și altul e greu de obținut, trase un fum. Care e cea mai veche dintre voi aici?

- Care a făcut, bă, cei mai mulți purici pe aici?

- Am unsprezece ani la bord, râse fără umor o femeie uscățivă, cu părul scurt și cu cearcăne întunecate, proeminente. Sau doișpe chiar... acum se fac, în mai.

- Cum te cheamă? o fixă Malikah cu privirea, aplecându-se ușor spre ea.

- Lisa, înghiți în sec. De ce? forță un zâmbet stresat.

- Ai un nume foarte melodios, Lisa, zâmbi și ea, dar cu mult mai multă relaxare. Mă gândesc că știi cam cum stau lucrurile pe aici, atunci, nu-i așa? Știi ce fel de oameni sunt.

- Îi știu și de buni și nebuni, ridică din umeri. Să zicem că aș mai știi câte ceva...

- Perfect, gesticulă Malikah cu țigara. Ce știi despre Cassian? o luă direct.

- Cassian, gardianul? Cass? se încruntă, confuză.

- Exact el, scrumă. Cassian, gardianul. Cass, o imită. Spune-mi tot ce știi despre el.

- Păi..., păru că se blochează, îl cheamă Cassian, e înalt cât bradu', păru' ăla șaten, ochii ăia de vultur, are...

- Știu cum arată, prostuțo, Lisa, râse.

- Regina vrea picanterii! interveni o deținută plinuță cu părul strâns aiurea în vârful capului. Vrea să știe zvonurile alea.

- Oh, păi există un zvon despre el, își înălță Lisa sprâncenele subțiri.