Maestra evadării

[Să nu te supui]

Malikah lăsă apa rece să îi cadă pe corp, fiind deja prea bine obișnuită cu frigul din închisoare. Se șterse rapid și își îmbrăcă uniforma întunecată, neștiind dacă negrul hainelor ei este un avantaj sau un dezavantaj în momentul acela pentru ea. Oricum ar fi fost, avea să întoarcă orice minus în favoarea ei. Era singurul lucru la care se pricepea de minune, de altfel.

      Traversă coridoarele lungi și late fără să bage în seamă pe nimeni. Deținutele îi făceau loc, urmărind-o cu privirea. Singura cu care stătea de vorbă era Luna, pe ea începuse să o placă. Pe restul doar le tolera prin preajmă, însă asta doar până la prima mișcare greșită. Apoi, avea grijă să le elimine din perimetru.

Când se întoarse în celulă, o văzu pe fata cea nouă stând în șezut pe marginea patului, cu genunchii lipiți unul de celălalt și cu mâinile în poală, o poziție nefirească și adusă de spate. Plânsese până la epuizare, realiză Malikah imediat. Avea obrajii vișinii și uzi și părea la o secundă distanță de a cădea fix în cap. Patetic, gândi femeia, trecând pe lângă ea în timp ce își ștergea părul întunecat. Cunoștea prea bine fetele de genul acela, cele pe care le vezi astăzi, și despre care mâine afli că au fost găsite moarte într-un colț. Cu fața aia de căprioară rănită și cu atitudinea aia de cea mai fraieră din curtea școlii, avea să aibă prea puține zile în închisoare. Cele slabe erau eliminate aproape imediat. Malikah și-a dres glasul.

- Hei, Bambi, o atenționă tare, iar fata tresări ca picată cu ceară, îndreptându-și privirea către ea. Malikah deschise fermoarul unui mic portfard din care scoase câteva produse de machiaj.

- Ia vino aici, o chemă în dreptul vasului de toaletă mâncat de rugină și mizerie. Hai, mișcă-te, îi făcu semn, iar fata își adună ultima fărâmă de curaj pentru a veni lângă ea. Nu știa ce are de gând, însă tonul femeii nu părea deloc prietenos. Înghiți în sec.

- Vezi jegul ăsta? E aici de când am venit, nu pot să folosesc așa ceva, îi arată. Vreau să-l cureți. Exact acum, o împinse, apropiind-o de bucata de metal. În primul moment, se arătă doar derutată. Apoi, apropiindu-se, i se făcu silă. Malikah începu să își picteze pleoapele, privindu-se în mica bucată de oglindă din perete. O urmărea. Rămăsese nemișcată.

- Ești surdă? Am zis să-l cureți, repetă pe același ton dur, trasându-și o primă codiță perfectă de tuș negru.

- Nu am..., mormăi până la urmă, nu am cu ce, șopti.

- A, nu? Ești sigură? o întrebă cu ironie, trasându-și într-o secundă și a doua codiță. Ia deschide gura, se apropie apoi de ea, oprindu-se la doar câțiva pași. Deja panicată, fata făcu ce i s-a spus, deschizând stânjenită gura.

- Ia uite, ce surpriză. Ești norocoasa posesoare a unei limbi perfect sănătoase. Spală-l cu limba, îi indică vasul de toaletă, fata mărindu-și ochii de uimire. Încercă să spună ceva, dar nu reuși decât să se bâlbâie îngrozitor.

- Știi ce-i mai nasol decât să ai o limbă plină de microbi din wc? Să n-ai limbă deloc, o amenință, mimând cu degetele o foarfecă în aer.

Malikah era o femeie impunătoare și foarte intimidantă, în ciuda constituției sale fragile. Știa asta, știa că poate avea un uriaș efect asupra oamenilor, dacă își dorea acest lucru. Exista ceva anume, ceva nenumit, în expresia chipului său și în tonul vocii sale care te determina să te supui aproape instantaneu. Faptul că te privea fix în ochi, faptul că își găsea imediat cuvintele, faptul că își ținea spatele drept, faptul că nu avea nicio secundă de nesiguranță. Malikah nu se pierdea niciodată cu firea. Era atât de stăpână pe sine, încât te putea face imediat să crezi că este și stăpâna ta.

Tremurând din toate încheieturile, fata puse un genunchi în podea, apoi, pe celălalt. Malikah o examina cu atenție în timp ce își reprima dezgustul și spaima, tușind și luptând cu ea însăși pentru a-și apropia buzele de marginea capacului metalic și plin de mizerie. Era pe punctul de a vomita, însă se apropia în continuare. Ținându-și părul ondulat în pumn, fata strânse din ochi și scoase limba. Era evident că avea s-o facă. Test picat.

- La dracu', Bambi, oprește-te, o trase într-o parte înainte de a se atinge de suprafața dezgustătoare. Fata ateriză în șezut pe jos, privind-o cu ochii mari și roșii. Malikah se așeză pe vine, lângă ea.

- Ce e în mintea ta, fetițo, tărâțe? Cum să te apropii de scârboșenia asta? își schimbă brusc tonul într-unul mai cald și mai blând.

- Păi..., suspină, ai spus că...

- Așa, și? a întrerupt-o, ridicând din umeri. Dacă îți zic să te arunci în cap de pe acoperiș, tu chiar te arunci?

Drept răspuns, reuși doar să își tragă nasul. Părea un copil certat și pedepsit. Malikah oftă.

- Dacă o vei ține tot așa, va fi vai și amar de tine. Cât timp ți-au dat?

- Cinci ani, șopti, deznădăjduită.

- Cinci ani? repetă. Îți faci debutul într-o închisoare în care vei sta cinci ani, lingând wc-uri?

- Îmi pare rău, se scuză, confuză.

- Nu-mi cere scuze, fraiero, și-a dat ochii peste cap, ridicându-se și întinzându-i mâna. Hai, e patetic să stai pe podea. Ce, ești cățel? Omul e proiectat să stea pe două picioare. Sus, își mișcă degetele pentru a o îndemna să o prindă de mână. După câteva secunde, fata se încumetă să apuce mâna Malikhai și să se ridice. Se simțea încolțită, umilită, jalnică. Lacrimile au început să îi curgă pe obraji.

- Nu mai plânge, revino-ți, o îndemnă, ridicându-i ușor bărbia și privind-o în ochi. Ia-o ca pe o lecție, pentru că asta a fost. Când cineva te atacă, nu stai și nu te supui, reacționezi. Dacă nu reacționezi, ești pierdută. O să ajungi o sclavă dacă te porți și pe viitor cum te-ai purtat acum.

- Nu pot să fac asta, a spus printre lacrimi. Vreau doar să mă întorc acasă. Atât, vreau acasă.

Malikah o privi preț de câteva secunde, ocolind-o discret și poziționându-se înapoi în fața oglinzii ciobite. Șapte mii de ani de ghinion, gândi în timp ce își rimela genele lungi și arcuite.

- Dacă vrei să te întorci acasă, mai întâi trebuie să reziști aici, i-a zis apoi, aruncându-și rimelul în portfard. Prima noapte e cea mai dificilă, însă voi face ceva pentru tine încât să o fac să fie mai ușoară. Va trebui să faci ceea ce îți spun eu. Bine? îi zâmbi peste umăr.

Nu știa ce să spună. Nu știa dacă femeia era de încredere sau era pur și simplu o psihopată, însă miza mai mult pe cea de-a doua variantă. În mod clar, nu părea să fie în toate mințile. Cu toate acestea, se trezi aprobând fără cuvinte. Era singura care îi oferise o speranță, și avea disperată nevoie de o speranță în acel moment.

- Să mergem la masă, își trecu Malikah brațul după gâtul său, conducând-o pe drumul către cantină.