Maestra evadării

[Totul pentru un prieten]

     Malikah mai avusese mâna ruptă odată, când avea doar unsprezece ani și alunecase de pe o piatră din pricina nisipului fin. Căzuse chiar pe braț, și deși strigase și atunci de durere, nu exista nimeni acolo care să o poată auzi. De aceea iubea deșertul atât de mult, pentru că nu era văzută și auzită, nu era limitată de nimeni și de nimic și nu trebuia să dea nimănui explicații. Dar, în același timp, nu exista nimeni care să o poată ajuta.

         Își aducea aminte că îi fusese foarte greu să se ridice și să meargă prin soare cu durerea aia absurdă săgetându-i brațul, însă reușise. În ciuda a tot, ea mereu reușea. Intră în casa din piatră cu lacrimi în ochi și brațul strâns tare la piept. Nu mersese acasă, nu voia să o îngrijoreze pe bunica ei și în niciun caz nu voia să o înfurie pe maică-sa. Mama ei era cel mai rău om din lume la furie, de aceea făcea tot posibilul să o evite.

         Mersese acasă la Hamadi, cel mai bun prieten al ei. Deși era mult mai mare decât ea, diferența de vârstă nu se simțea în niciun mod pentru Malikah. Îi plăcea să aibă pe cineva puternic de partea ei și asta era tot; îi plăcea să nu fie singură când o prindeau temerile din urmă și îi plăcea să aibă un refugiu numai al ei. Bunica ei îi spusese că Hamadi era un om periculos, care provine dintr-o familie și mai periculoasă, însă Malikah nu observase niciodată nimic greșit în legătură cu el. Sau nu voia să observe. Hamadi era cel mai bun lucru care i se întâmplase. Îl plăcea mult, iar pe măsură ce creștea, începea să îl iubească în adevăratul sens al cuvântului. A crescut alături de el.

           - Iar te-ai lovit! râse bărbatul imediat ce o văzu intrând. Ce-ai făcut, fetiță scorpion? Te-ai înțepat singură?

          Malikah își trase nasul și își dezvălui brațul vătămat, cu teamă și rușine. Hamadi se lăsă pe vine lângă ea, aranjându-i cu delicatețe părul  după urechi.

          - Te doare rău? o întrebă, iar ea doar aprobă frenetic din cap.

          - Am alunecat pe nisip, îi explică. N-aș vrea să afle mama. Știi cum e mama...

          - Stai fără grijă, fetiță, n-o să afle. Hai să mă uit, îi apucă încet mâna julită, examinând-o, iar fata țipă imediat ce simți o mișcare prea bruscă.

           - Mă doare, mă doare! se văită, iar Hamadi o eliberă imediat.

           - Iartă-mă, se scuză, ridicându-și mâinile în aer. Cred că e ruptă, Mali. La cât vine mama ta acasă? Trebuie să mergem la spital, se ridică, iar Malikah își mări panicată ochii.

            - Dar nu vreau la spital! Nu vreau, negă imediat, dându-se un pas în spate. Mai bine stau așa, să mă doară. Lasă, știi ce? Parcă nici nu e atât de rău, minți, iar Hamadi râse, amuzat.

            - Nu te pot lăsa așa, i-a spus, întinzându-i mâna. Nu te pot lăsa să te chinui. Haide, mergem împreună. N-o să se întâmple nimic rău, îi zâmbi încurajator, iar Malikah își făcu minimul de curaj pentru a-l urma. Avea încredere completă în el. Asta a fost și prima sa mare greșeală.

             Dacă ați avut vreodată vreun os scos din lăcașul lui, probabil știți că vindecarea e mai dureroasă decât lovitura în sine. Malikah de la unsprezece ani a strigat mult mai tare atunci când medicul i-a împins osul înapoi în umăr decât a făcut-o Malikah de la momentul actual. Malikah de acum a strâns din dinți până aproape de a-i fărâma și își abținu eroic orice impuls de a striga sau de a se plânge. Durerile fizice nu o mai puteau răpune de mult.

        Totuși, când deschise ochii, îi simți umezi. Văzu un medic bondoc, cu părul alb ca zăpada și cu ochii albaștri mari și rotunzi privind-o plini de dezaprobare. Semăna cu un Moș Crăciun de pe felicitările de sărbători.
Purta un halat alb imaculat și avea o mustață caraghioasă, iar după ce îi reașeză umărul în lăcașul său normal, îi lăsă un moment de răgaz. O privea fix, foarte insistent. Malikah observă și, după ce trase adânc aer în piept, ridică o sprânceană.