Maestra evadării

[Micul prinț]

Razele soarelui treceau cu timiditate printre gratiile oțelite ale penitenciarului de maximă securitate din sudul Spaniei. Cassian venise în tura de douăzeci și patru de ore după alte douăzeci și patru de ore pe care nu le dormise, în care nu stătuse jos nici măcar un moment. Era epuizat fizic și psihic, răpus de scenarii îngrozitoare și vești îngrijorătoare. Adevărul era că el chiar era omul gândurilor negre. Se lăsa imediat absorbit de negativitate. Pierdea imediat trenurile optimismului. Desigur, era vorba despre un lucru important. Viața mamei lui era cel mai important lucru din lume. Era ceva de nemăsurat. Era ceva ce nu putea pierde. Era prea devreme, prea prematur, iar el nu reușise niciodată să se bucure suficient de oamenii pe care îi avea în jurul lui și de momentele pe care le trăia. Era mereu cu un picior în absență. Era mereu cu gândul departe și cu rădăcinile incerte. Era mereu mai puțin decât ar fi trebuit să fie, sau cel puțin, asta simțea el. Se simțea întotdeauna prea puțin, întotdeauna insuficient.

Rămăsese în noaptea aceea cu Malikah în carceră mai mult decât ar fi fost neapărat nevoie. Vorbiseră multe, și chiar o făcuse să râdă cu poftă de câteva ori. Era extraordinar de frumoasă când râdea. Avusese o noapte bună, însă următoarea nu fusese deloc la fel. În următoarea noapte, stătuse cu sufletul la gură pe coridoarele azilului.

Urmând o rază de soare rătăcită, se găsi ocolind gardul de securitate al curții, mergând țintă către cea de care ar fi trebuit să se mențină departe. Ar fi trebuit, desigur, dar oare chiar îi mai păsa de ce era bine și ce era rău? Chiar mai conta pentru el dacă procedează corect sau nu? Înaintă, văzând-o prinsă, ca de obicei, într-o carte de aia de-a ei, cu cotorul ros și paginile îngălbenite de timp. Una dintre cărțile ei imposibile, în limba aceea imposibilă în dialectul căreia se născuse. Cassian nu putea să nu se întrebe ce vedea femeia la cărțile alea enorme, uitate de timp și de lume, acele cărți nedorite și neînțelese de nimeni cu excepția ei. Poate că doar era ea mai specială, pentru că știa că este, sau poate mai era vorba de încă ceva. Modalitățile ei de evadare, modul ei propriu și personal de a evada din realitatea ei care era, să fim sinceri, îngrozitoare de cele mai multe ori. Realitatea ei care semăna mai mult cu un hibrid hidos între violență și dizgrație, o luptă acerbă continuă pentru supraviețuire, pentru demnitate, pentru următoarea oară când avea să vadă lumina soarelui. Malikah lupta pentru viața aia oribilă a ei cu toate puterile. Malikah știa să aprecieze viața exact așa cum îi venea, exact asta era și ceea ce admira atât de mult la ea. Ea știa să se bucure de prezent, nu și-l lăsa pătat de trecut sau viitor. Era admirabil. Și era în mod real greu să fii admirabil într-un mediu ostil precum era o închisoare.

Pe măsură ce înainta în dreptunghiul de beton, lui Cassian îi trecură toate aceste gânduri în minte ca o avalanșă la timp redus, care doar mătură totul și te lasă lat la pământ. Ea stătea pe mica bancă din colțul curții, fumând cu nonșalanță o țigaretă lungă în nuanța cafelei cu un strop de lapte. Părul ei stătea perfect drept, de parcă toată dimineața ar fi stat să și-l aranjeze la perfecție. Ochii ei verzi erau fardați cu precizie, într-un perfect duo de negru mat și turcoaz strălucitor. Păreau pierduți în spirala unui gând intens, pentru că nu îl fixaseră de la primii pași îndreptați spre direcția sa, iar ea era întotdeauna foarte atentă la orice mișcare din proximitatea ei. Cassian se opri în dreptul său, umbrindu-i corpul.

- Sper că nu ai droguri în aia, îi indică țigara. Malikah începu să râdă, negând ușor din cap.

- Bună dimineața și ție, cavalerule. Nu, n-am droguri, poți sta liniștit. E doar tutun, tutun de cea mai bună calitate, chiar. Vrei un fum?

- Nu, mersi, o privi cu suspiciune. De unde ai făcut oricum rost de tutun de cea mai înaltă calitate?

- Acesta este micul meu secret nevinovat, nu-ți pot spune. Te pot asigura doar de faptul că este tutun inofensiv, eu și drogurile nu avem nicio tangență. Îmi place să fiu lucidă, rațională, în control. O văd în fiecare zi pe Nereea și pe cele asemenea ei, le-ai văzut? O armată de zombie, strănuți lângă ele și le-a luat vântul pe sus. Nu, mulțumesc, se lăsă pe spate, privindu-l.