Maestra evadării

[O bestie sofisticată]

În Crucea Nopții circulau o mulțime de zvonuri și povești despre deținuta cu numărul 666, care mai de care mai stranii și mai înspăimântătoare. Nu se știa cu certitudine ce anume era adevărat și ce anume era pură născocire, însă ceea ce era clar pentru toată lumea era faptul că Malikah Zahir era lejer una dintre cele mai periculoase și influente deținute, dacă nu chiar cea mai periculoasă dintre acestea. Avea reputația aceea cu un motiv. Nu îți permiteai să mergi la risc. Nici măcar nu era nevoie să îi cunoști povestea pentru a te feri de ea și pentru a simți cum te trec toți fiorii la auzul numelui său. Privirea ei spunea totul. Privirea ei te ucidea.

Femeile Crucii se grăbeau de fiecare dată să-i ofere locul în față la coada de la cantină sau să-i cedeze rândul la dușuri, să îi facă rapid loc pe coridor dacă li se întâmpla să-i iasă în cale în galerie, îngrămădindu-se împiedicate. O salutau cu respect și încercau să n-o calce niciodată pe coadă. Cum să calci pe coadă un scorpion? Cum să-i tai calea?

Deși toate aveau în spate povești cumplit de dureroase și un trecut cel puțin întunecat, în ceea ce o privea pe Malikah, lucrurile stăteau foarte diferit. Ei nu îi era frică de nimic și înspăimânta foarte ușor doar prin simpla prezență, pentru că ea nu avea nimic de pierdut și nu se sfia niciodată să arate asta. Nu se agăța de nimic pentru a se tempera, nici nu-și dorea să se tempereze. Ea avea doar propria-i justiție nebună și atât, asta îi permitea orice. Călca pe capete pentru a ajunge unde își dorește și nu ezita să lase doar ravagii și ruină în urma ei, doar dezastru și foc și sânge. Exact asta lăsase și în Siria, înainte de transferul în Madrid.

Care era cuvântul? A, da. Anarhie. Adora anarhia. Nu prin cuvinte banale, ci prin fapte concrete. Adora să fie cetățeanul turmentat.

Preț de o secundă, toată lumea din cantină a înghețat de-a binelea, privind-o în liniște deplină.

Palacios își așeză cu stângăcie și grabă ochelarii rupți la jumătate pe nasul bondoc, pătat de pistrui, iar gardienii din jur au încremenit, privind-o pe femeia care stătea încă în genunchi în dreptul lui Alvaro. Doar că acum ea preluase controlul și asta era evident.

Malikah avea în mână un cuțit cât jumătate de brațul ei și o expresie pur dementă pe față. Îi apucă brusc organul în pumn, strângând cu putere în timp ce se ridica, iar Alvaro îngenunchia în acest timp, strigând ca din gură de șarpe.

Roluri inversate.

Lama lungă și ascuțită îi era acum lipită de penis și era la o singură mișcare distanță să fie castrat de față cu toată lumea. Urlă, înspăimântat. Totul se întâmplase în numai o fracțiune de secundă, cam atât durează de obicei schimburile de putere. Nici nu apucase să conștientizeze ce și când se întâmplase. Deținutele s-au urcat pe mese, încurajând-o la unison pe arăboaică să i-o taie porcului pervers care intra tot timpul peste ele la dușuri sau în paturi, în creierii nopții, care le încuia în carceră sau le înghesuia prin colțuri obscure ale închisorii. Alvaro fusese dintotdeauna o bestie și toată lumea știe asta.

Doar că Malikah era tot o bestie, la rândul ei. O bestie mai sofisticată.

Adevărul era că obișnuința nu te determină să îți schimbi percepția asupra unui lucru, chiar dacă se spune că timpul schimbă o mulțime de lucruri. Cel puțin, nu în cazul Malikhai. Fusese dintotdeauna tratată foarte urât, fusese dintotdeauna o persoană foarte bruscată și deloc menajată de cei din jurul său. Nici nu o interesa să fie menajată. Ar fi detestat.

Lucrurile cele mai rele le primise din partea celor mai apropiați oameni. Suferise multe abuzuri încă de la o vârstă foarte fragedă, tocmai acesta era și motivul pentru care reacționa extrem de violent atunci când se simțea din nou victima unuia. Mai ales dacă agresorul era un asemenea dobitoc desăvârșit. Pe buzele Malikhai apăru umbra unui zâmbet sinistru. Durerea unui om care-i greșise era doar o distracție pentru ea.