Maestra evadării

[Superbă asasină nemuritoare]

                                                                          •CAPITOLUL SCRIS ALĂTURI DE Tasmmyn•

       Nu ai voie să cazi, ține-te. Nu ai voie să cazi, ține-te. Nu ai voie să cazi, ține-te.

       Nu ai voie să mori, ține-te. Nu ai voie să mori, ține-te. Nu ai voie să mori, ține-te.  

      Nu renunța, femeie. Nu renunța, nu renunța, nu renunța.

      O fracțiune de secundă fusese suficientă. Exact atât se află între viață și moarte, între a te prinde și a te prăbuși în gol.

      În haosul Galeriei, multe detalii esențiale ar fi putut trece neobservate. Amănunte fugitive, detalii de complezență, mărunte întâmplări stranii, ca de exemplu, un trup care se prăbușește peste balustrada etajului șase.

      O fracțiune de secundă, Malikah simți o durere surdă în șold, apoi își simți trupul în aer, o pasăre prăbușită pe nedrept din cuib. Nereea scăpă un urlet înfricoșat, urlet al cărui ecou amorțise agitația specifică. Malikah căzuse, prinzându-și în ultimul moment ambele mâini de balustrada metalică. Țipă și ea, dar reuși să se susțină. Își lipi tălpile de zid, încercând să-și oprească balansarea haotică. Probabil totul durase un moment. Sau o eternitate. În orice caz, Malikah a fost prinsă la timp de brațele colegelor sale, care au tras-o înapoi pe podea, țipând și înjurând în barbă. Rămase pe podea, încă șocată. Căderea în gol o amețise, sângele înghețându-i în vene.

     În drumurile umbrite de lumina neoanelor, lumea era altfel decât o știam de fapt. În umbre se ascund minciuni, se ascund adevăruri, se ascund fapte ce poate că se vor afla sau nu vreodată. Plecând din zona recepției, având spatele încordat și figura doar în aparență calmă, Cassian tocmai avea să intre în Galerie. Aștepta doar ca omul de la recepție să îl lase să folosească scurtătura, trecând prin gratiile ce despărțeau zonele. Cineva dăduse alarma.

     Făcu un pas în față. Umbrele, desigur. Adevăratele păstrătoare de secrete. Dar neoanele luminau. Și luminau adevăruri grele, amintiri urâte, noduri de traumă. O bușitură. Un urlet. Îmbulzeală.

     Cassian încremeni. O umbră căzuse în lumină și abia se putea ține de balustrada aia nenorocită. În acea secundă dintre viață și moarte, cuțitul traumei i se răsuci în inimă. Venise pe neașteptate. Pe nevăzute. O amintire de acum multă vreme, dar peste care nu va putea trece vreodată. O ceartă între două deținute. O bătaie. O tentativă eșuată de a salva. O femeie căzând peste balustradă, murind în propria mânie, într-o uriașă baltă de sânge întunecat.

     Din paralizia ce îl lăsase fără aer, gratiile s-au închis în urma acelor pași care erau mai mult decât o simplă fugă. Chipul i se albise brusc, de parcă i-ar fi turnat cineva o găleată de var pe față. Corpul îi tremura, ca și când ar fi pus sub electroșoc. Iar inima... inimii îi era frică să mai bată în acel moment.

      — La dracu', regino, o ridică Ivanova de ambele brațe. La dracu', ai fi putut să mori așa! Fă, ești bine? o eliberă, iar Malikah se repuse amețită pe picioare. Nereea era acum una cu peretele, privind-o cu ambele mâini în dreptul gurii. Era șocată de ceea ce făcuse.

      — Nu am vrut, negă din cap. Jur. Jur că nu...

      — Aproape ai omorât-o! se revoltă Ivanova, dând să o lipească mai mult de perete. Ești dusă? Ești proastă?

      — Jur că n-am vrut! urlă de-a dreptul, ecoul vocii ei răsunând la înălțime.

        Înaintând, pașii fiindu-i mai domoli acum, bărbatul o privea pe Malikah ca pe o himeră. Ca pe ceva uluitor, imposibil să fie, dar care reușea să existe. Auzea totul împrejurul lui atât de tare, încât simțea că-l dor urechile. Dar cu toate astea, nu își putea lua privirea de la ea. De la chipul ei speriat, de la bandajul mâinii ce se înroșise, de la sclipirea pală din ochii ei. Nici nu conștientiză când ajunse șase etaje mai sus, lângă ea.