Maestra evadării

[Aliații]

      Cu cincizeci și nouă de zile înainte de Noaptea de Cristal

      După noaptea aceea nefastă în care lucrurile scăpaseră rău de tot de sub control, Alvaro se gândise de două ori înainte de a se întoarce la locul său de muncă din penitenciar. Deși adora să fie în centrul atenției și să fie liderul tuturor, în interiorul lui, era doar un laș autentic, iar acum știa că intrase în vizorul celei mai periculoase femei din închisoare. Nu-i picase bine. În același timp, știa că cea mai bună apărare este atacul, motiv pentru care decise să pornească lupta în forță încă din primele ore ale primei sale zile de muncă. Incidentul îl lăsase în cârjă, însă doar temporar. Malikah țintise doar de avertizare. Doar de avertizare, momentan.

      La ora opt se deschideau dușurile comune, fapt care însemna că femeile se îngrămădeau să prindă apa caldă, care nu era oferită spre folosință decât în primele zece minute, maxim. Celulele au rămas rapid goale, însă Malikah nu se grăbea. Pe ea nu o deranja să se spele cu apă rece ca gheața. O trimisese pe Nereea să se spele, însă, în primul rând pentru că tipa mirosea deja îngrozitor, și în al doilea rând pentru că un duș ar fi putut să îi diminueze chiar și în minimă măsură starea de rău. Malikah o surprinsese tremurând și mormăind în somn până dimineață. Nu-i fusese milă, deși știa că asta ar fi trebuit să simtă. Nu știa cum se manifestă sau cum s-o activeze.

     Rămăsese pe marginea patului, citind dintr-o carte oarecare pe care o găsise la biblioteca improvizată a închisorii. Își ținea mintea ocupată, citind cât de des putea orice îi pica în mână. În liniștea de dinaintea furtunii, putea concepe planurile cele mai eficiente. În plus, auzea multe lucruri. Frânturi de povești, de discuții trecătoare, mai mici sau mai mari lucruri pe care oamenii le spun atunci când cred că nu sunt auziți. Malikah, însă, auzea mereu. Mai mult decât atât, asculta mereu. Asculta mereu cu mare atenție în jurul ei. A dat pagina, sprijindu-se într-un cot. Își pregătise un prosop curat și avea de gând să meargă la dușuri abia după ce se eliberau. Spălatul în comun nu se număra printre pasiunile ei. Îi plăcea să aibă intimitate.

       În același timp, dușurile erau cu adevărat aglomerate. Trupurile goale și ude aproape se atingeau unele de altele, unele femei se luptau pentru o coajă de săpun, altele se îmbrânceau, se înjurau, râdeau sau se pipăiau. Se grăbeau, pentru că apa caldă era pe terminate. O clipă mai târziu, forfota femeilor și zgomotul apei au fost acoperite de o lovitură metalică în podea. Apoi, de încă una, și încă una, cârja lui Alvaro atrăgându-le în primul rând atenția femeilor. Bărbatul apăru în prag și se opri în loc, ba admirând, ba strâmbându-se. Unele dintre ele erau deja obișnuite, știau că e un pervers și jumătate. Cele noi, însă, s-au speriat, încercând să se acopere. Nereea aproape căzu. Luna îl privi sfidătoare fix în față. Ea era cea mai curajoasă dintre ele.

        Cu pași lenți, Alvaro intră printre ele, plimbându-se și studiindu-le. În spatele lui, grupul său de gardieni își făcu de asemenea apariția. După o analiză amănunțită, bărbatul se propti în mijlocul băii comune.

        - Unde e noua noastră chiriașă? întrebă tare, vocea lui auzindu-se cu ecou. Malikah, arăboaica. Nu și-a plătit chiria de când a venit aici, râse apoi, însă nu primi niciun răspuns. Femeile se priveau fie una pe alta, fie își ațintiseră privirea în podea. Luna ridică o sprânceană, clătindu-și părul lung și negru.

       - Dragule, nu ți-a ajuns un picior împușcat? Vrei să te lase olog de tot? Femeia aia e o fiară, nu te pune cu ea, râse.

        - Vezi cum vorbești, Lunita, să nu-ți las vreo urmă de cârjă peste față, o amenință.

        - Știi ceva? Dacă aș fi fost în locul ei, cu o armă încărcată în mână... ți-aș fi tras un glonț fix în capu' ăla sec. Ar trebui să-i mulțumești. Să-i mulțumești pentru că ți-a cruțat viața mizerabilă, zise pe un ton încărcat de dezgust.

        Alvaro o știa bine pe Luna. Era printre puținele deținute de care se temea, pentru că știa foarte bine că nu avea nimic de pierdut și era conștientă de acest lucru. În plus, era o fire foarte violentă și răzbunătoare, imprevizibilă și impulsivă. Nu îndrăznea s-o atingă. Cel puțin, nu în acel moment.

         - O să-ți închid gura aia într-o zi, mormăi nervos, mutându-și privirea către una dintre cele mai slabe deținute. Cea mai prăpădită. Veriga slabă. Nereea își înfășurase cu repeziciune un prosop în jurul trupului subțire, stând atât de retrasă cât putea. Alvaro zâmbi malefic, îndreptându-se spre ea. Cu o mișcare lentă, îi așeză o șuviță udă după ureche.

         - Tu ești coleguța ei, nu? Unde e? o întrebă, mângâind-o pe cap ca pe un câine. Ea tăcu. Îi plăcea de Malikah, nu voia să îi facă nimeni rău. Înghiți în sec, ferindu-se de atingerea gardianului. Negă din cap.

         - Nu mă pune să repet, mârâi.

         - Nu știu, zise într-un final. Lasă-mă, încercă să-l ocolească, dar o opri. Cu un gest brusc, îi smulse prosopul și o împinse pe podeaua udă.

          - Vrei s-o încasezi tu în locul ei, da? Drogato, tu nu gândești deloc. De unde îți mai iei tu marfa dacă mă superi pe mine, nu te duce capul la nimic? Știi că dacă mă superi, te duci dracului. Sau poate îți place sevrajul, cine știe, râse batjocoritor, iar Nereea se chirci pe jos. Avea dreptate.

          - Deci? insistă. Unde e Malikah?

          - E în celulă, șopti vinovată.

          - Unde? Nu te aud, drogato!

          - E în celula ei, repetă o idee mai tare, iar Alvaro aprobă mulțumit. Le făcu semn băieților să meargă spre cabina camerelor video. Asta avea să fie o întâlnire personală. Voia s-o rezolve personal.

         Ceea ce el nu observase, însă, fusese plecarea Lunei, care în același timp aproape alerga pe holul închisorii în prosop. Gardienii de pază au încercat s-o oprească, dar ea se scuză rapid spunând că și-a uitat hainele în celulă și că se îmbracă imediat. Continuă să alerge până în celula ei, asigurându-se că nu e privită sau urmărită de nimeni. Cu gesturi meticuloase, Luna scoase capacul metalic al unei țevi nefuncționale, luând un cuțit scurt cu lamă ascuțită și mâner metalic pe care îl înfășură imediat în prosop. Și-a îmbrăcat rapid uniforma și apucă arma ascunsă în prosopul ud, făcând cale întoarsă pe hol. Știa că nu are mult timp la dispoziție. Celula Malikhai era la etaj.

        Urcă scările, ajungând la ea în timp record, înaintea lui Alvaro. Răsări din senin în prag, lovind cu pumnul în perete de parcă ar bate la ușă. Malikah își ridică ochii din carte, privind-o confuză pe femeia cu părul ud care abia mai respira.

         - Vine peste tine, zise intrând în celulă.

         - Cine? ridică liniștită din umeri.

         - Ologu', răspunse. Alvaro. Pare supărat. Te-a căutat la dușuri.

         - Ce bucurie neașteptată, oftă, închizând cartea. Și cu tine ce-i aici?

          În secunda următoare, Luna așeză prosopul pe pat și îi dezvălui cuțitul. O privi fix în ochi, mai serioasă decât și-o putea imagina Malikah.

         - O să apară din moment în moment, o avertiză. Când o să apară, o să-l înfruntăm împreună. Dacă ne atinge, îl ucidem.

         Pentru prima oară după mult timp, Malikah simți ceva despre care nu era sigură că va mai experimenta vreodată. Se simți recunoscătoare. Nu pentru că i-ar fi fost teamă, nu pentru că ar fi avut nevoie de cineva alături, ci pur și simplu pentru că tipa își pusese pielea la bătaie pentru a o ajuta. Momentan, nu putea identifica nicio intenție ascunsă. Momentan, putea să se simtă recunoscătoare. Îi plăcea asta. Apucă arma, ascunzându-și-o discret în mâneca neagră a uniformei. Pașii se auzeau tot mai aproape de celulă.

        În momentul în care Alvaro apăru mândru în pragul ușii de gratii, femeile s-au ridicat la unison, asemenea unei echipe pregătite de război. Se făcu liniște.