Adrenaline

Capitolul 21

            Doua zile mai tarziu, apele se linistisera total. Nici un apel de amenintare pentru Smith si nici un semnal de la unchiul meu, cum ca ar fi prin zona. Totul era, aproape cum trebuia sa fie. Ma trezisem devreme, iar sediul era inca adormit, caci nu era nimeni pe holuri. M-am imbracat si am pornit la o plimbare, caci nu puteam dormi nici cum. Becurile se aprindeau unul cate unul, cu un tacanit scurt, in timp ce traversam holul si eram orbita de lumina. Sala de antrenamente era inchisa, la fel si usa care ducea afara, asa ca nu aveam ce face de una singura acolo. Intrasem in sala de mese, care era pustie, fara vreo urma de om pe aici. Sau de mancare. 

                - Nici tu nu ai somn? 

          Cole intra si el, imbracat in pantaloni de trening si un tricou de culoare inchisa, aratand ca si cum abia s-ar fi trezit. Isi trase un scaun si se aseza pe el, privind in jur. 

           - Nu prea, am spus, tragand si eu unul din scaune si asezandu-ma pe el, cu picioarele stranse la piept. 

                - L-am auzit pe Smith vorbind cu un agent, ieri dimineata, spuse el, trecandu-si o mana prin par. 

                 - Despre ce era vorba? 

               - Un transport de droguri. Se pare ca banda pe care am atacat-o acum cateva zile vrea sa fure transportul. Si vrea sa intervenim noi.

       M-am incruntat, privindu-l cu ochii ingustati. Se pare ca Smith vrea sa ne puna iar la treaba, caci agentii lui nu o pot face.

                 - Sa facem ce? 

                 - Sa aducem transportul inapoi aici. Vor sa il incarce in masinile noastre ca sa il putem aduce aici fara sa aiba probleme. Cred ca ne va spune azi, din cate am auzit, transportul e maine. 

                 - Cred ca iti bati joc de mine, am spus, ridicandu-ma de pe scaun. 

        El ma privi, cum ma agitam ca un leu in cusca, fara sa spuna nimic. Nu avea ce spune si nici ce face. Iar daca Smith credea ca suntem  marionetele lui, atunci se insela. Un transport de droguri, insemna mult. Iar daca eram prinsi, primeam si mai multi ani de inchisoare, caci nu imi era de ajuns ca sunt deja cu moartea pe urmele mele. Si in plus, combustibilul era pe terminate, iar masina avea nevoie de niste reparatii inainte, asa ca o zi nu era de ajuns ca sa pot face asta. L-am privit pe Cole si el de asemenea pe mine. Speram ca glumea, dar stiam ca nu era asa. 

                 - Nu o sa o facem, nu? 

          Ofta, privind in alta parte.

                 - Nu avem alta optiune, spuse el. 

          - Cole nu putem sa o facem! Si stii bine asta. Masinile au nevoie de reparatii si combustibil, iar daca ne prind, s-a zis cu noi. 

                  - Si ce altceva ar trebui sa facem?

                  - Spune-i ca nu o putem face. Nu suntem aici sa faca ce vrea cu noi! 

                  - Am intrat in asta si o sa o facem, bine? Daca nu o facem, zburam de aici. Si nu avem unde altundeva sa mergem, fara ca ceilalti sa dea de noi si sa ne omoare. Asta vrei Elisa? Sa te prinda si sa ne omoare pe amandoi?

                  - Oricum o sa murim! am spus eu, aproape tipand. 

           Mi-am trecut ambele maini prin par, simtind cum stomacul mi se strange si incepea sa ma infioare gandul ca puteam ajunge la inchisoare. Departe de el, departe de curse, departe de libertate. Nu as fi putut suferi asta. Iar daca muream, tot asa pierdeam acele lucruri, deci ceea ce trebuia sa fac era sa supravietuiesc. Si nu eram convinsa ca pot face asta, pe deplin.