Adrenaline

Capitolul 25

                 Aveam treisprezece ani cand am vazut prima data un om murind. De atunci, pierdusem numaratoarea. Dar imaginea mortii unchiului meu, ma bantuia zi si noapte de cateva saptamani bune. 

              Echipele de cautare si angajatii lui nu banuisera ca a fost aici sau cel putin, ca s-a intors inapoi in oras. Si mai ales, nu banuia nimeni ca as fi fost eu cea care l-a omorat, o data ce la randul meu si eu eram moarta pentru ei. Durerea din piept nu se atenua, ba mai degraba, crestea, pe zi ce trece. Simteam un gol in stomac de fiecare data cand imi aminteam acel moment si de multe ori imi venea sa incep sa plang. Nu mai eram de mult in regula, dar nimeni inafara de Cole nu observase asta. Deoarece el stia. Si el probabil simtise aceste stari, de mai multe ori decat mine. Dar dupa cum se spune, prima data e cel mai greu. Pana la a omori pe cineva, e un prag, destul de mare. Dar o data ce l-ai trecut, o sa o mai faci, pentru ca nu mai ai incotro. Desi, cateodata, treci acel prag involuntar, dintr-o simpla greseala. Si totusi, nici atunci nu mai ai scapare. 

                  - Vrei sa vorbim despre asta? ma intreba Cole, intrand in camera mea si scotandu-ma din starea de visare. 

                  M-am strambat, incercand sa-mi alung gandurile. Nu stiam ce ar mai fi putut fi de vorbit in acel moment si nici nu vroiam sa deschid iarasi subiectul. 

                   - Nu, o sa fiu in regula. Mersi, i-am spus, zambind stramb. 

                   - Ok, inteleg. Niky a sunat mai devreme, a zis ceva de o cursa in seara asta. 

                   - Cine participa?

                   - Tu si inca cativa tipi dinafara orasului. 

                   - Si de ce nu mi-ai spus despre asta? 

                   - Pentru ca stiam cum vei reactiona. Si acum nu mai poti refuza. 

            Desigur ca stia, ajunsese sa ma cunoasca dupa atata timp de stat impreuna.

                   - In regula. O sa merg. 

                   - Serios? Fara nici un scandal sau vreo obligatie? De buna voie? 

                   - Si nesilita de nimeni. Da. 

         Zambi si ma lua in brate. Trebuia  sa ies din starea aceea, caci nu mai puteam continua asa. E ca si cand nu mai aveam suflet. Pe dinauntru ma simteam goala, de parca nu mai puteam simti nimic. Dar totusi, ceva tot ramasese acolo. Am inchis ochii, inspirand adanc. Viata nu e corecta. 

                   - Mi-a spus "Lissa". Nimeni nu mi-a mai spus asa de cand a murit tata, am spus eu, plimbandu-ma prin camera. 

             Cole ma urmarea cu privirea, atent. M-am incruntat, scena aceea venindu-mi in minte din nou. Nu aveam cum sa o uit. 

                    - A vrut doar sa te enerveze. Sa-ti atinga punctele slabe. 

                     - Probabil. Dar a spus-o intr-un mod ciudat. Crezi ca intr-un fel... mai tinea la mine? 

              Se bloca pentru un moment. Normal ca nu stia ce sa spuna. Unchiul meu incercase sa ma ucida de nenumarate ori, iar eu inca credeam ca tine la mine. Probabil nu eram nici eu la fel de intreaga la cap, dar in acea clipa chiar simteam ca ar fi fost altceva ce l-ar fi putut determina sa vrea asta. Mandria, cel mai probabil. 

                      - Chiar nu stiu cum sa raspund la asta. 

                      - A facut-o mai mult din mandrie. A vrut sa ajung ca el. Sau mai bine zis, marioneta lui. Dar David a fost singur ani intregi, nu m-a avut decat pe mine.