Sinucideri

1.Nimic nou sub soare

„Adevărat îţi spun", i-a zis Isus, „că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine" - Matei 26:34
*

Este asta povestea vieților noastre? Povestea lepădărilor noastre? Poate. Oricum, cine crezi că te întreabă atunci când TREBUIE să apari pe lume? Cine crezi că te întreabă atunci când ți se dă un destin, un an de naștere sau un loc unde ți se deschid ochii pentru prima oară? E anul 1700? 1890? 1989? 2022? Te trezești într-o anumită lume și la un moment dat, când vei înțelege viața cât de cât, vei afla și anul în care ești născut, o înșiruire de cifre. Fie că te numești Maria, Carla, Teodora sau Victor... Fie că vii din Republica Congo sau din Iowa... Alb sau negru.... Creștin sau Budhist... Cravată sau salopetă.... Cu mopul sau cu pixul... Ai apărut pe acest pământ și ești obligat să trăiești. Obligat? Nu. Unii aleg altceva. Aleg să se sinucidă. Unii cu ștreangul, curmând viața brusc, alții trăind viața în așa măsură încât ea devine o sinucidere lentă și asistată, fără putința de a-ți da seama de acest fapt. Gândiți-vă la cazul Anei, tragicul personaj din capodopera lui Liviu Rebreanu. Sau tot o Ana, dar Karenina... Așa cum spune Hristos, mulți se vor lepăda de viață.

Despre cine este acest roman? Despre noi. Despre el, despre ea, despre umanitate. Nimeni nu e perfect și, până la urmă, toți ne vom lupta pentru supraviețuire, pentru ocolirea acelui moment când spargi fiola cu cianură între dinți sau când descarci singurul glonț din încărcătorul revolverului, iar literatura e plină de asemenea personaje, care trăiesc limită. Și nu numai personajele din literatură! Cei de lângă noi, cei pe care-i cunoaștem.... Oare câți oameni nu-și pun singuri ștreangul în jurul gâtului? Chiar dacă ei continuă să respire, să-și trăiască viața, să se distreze, să meargă-n concedii, să sărute, să dea naștere la copii, să creeze...însă, fatidic, ei vor fi atârnat demult în ștreang. Vor fi trăit degeaba. Goi, în hăul lor. Vor continua să se războiască, să se zbată, să urle- dar cine să-i audă în vacarmul de strigăte, în haosul de voci?

Așadar, haideți să mergem pe cărările personajelor din această lume, lumea care-și trăiește clipele sub acest tăvălug de litere, lumea din spatele acestor cuvinte.

1.1

Suntem într-o dimineață. Mereu începem cu o dimineață, cu un moment zero.
*
Până să cânte cocoșul, toți ne lepădăm de noi înșine. Nimic nou sub soare.
*
A fost din nou o dimineață...
*
Începutul. Începutul e mai mereu greoi, așa cum greoi a fost și începutul universului. Ceva lăptos, ca o ceață, înnegurat, din negurile vremurilor.
*
Așadar, avem de-a face cu o dimineață lăptoasă, de sfârșit de toamnă rece și umedă, cu stropi de ploaie metamorfozați în miliarde de bice minuscule, ceva aproape tenebros. Aer umed si jilav, o disperare pentru astmatici, o disperare și mai mare pentru depresivi... asta pentru unii.

Pentru alții, era un romantism de zile mari, momente de reflexii și interogații. Chestiuni poetice, însă nu toți aveau fericirea asta, fericirea de a fi purtați pe aripile romantismului.

Mai existau unii, mulți, fericiții câștigători de încasat din plin pumni de la viață, în special pe o vreme de sfârșeală, la toate nivelurile de conștiință, cu senzații de greutate, de respirație apăsătoare, de astm universal, de descompunere, de... - și putem continua cu tot meniul mucegaiului sufletesc, cu iz psihopatologic. Până la urmă, fiecare cu durerea lui. Aici trebuie să amintim faptul că durerea fiecăruia este unică, neînțeleasă de ceilalți. Cui să-i spui: simți cum mă doare sufletul? Celălalt va spune doar un "da moale ", de complezență, dar îl va durea fix în cot de suferința ta. Este a ta, este personală, este cea mai apropiată "ființă" din jurul tău. O urăști sau o detești, durerii puțin îi pasă. Ea va fi mereu cu tine, constant, subjugând. Bucuria? Trece repede, nu este digerată și ia de cap pe mulți, trimițându-i fix cu dinții de bordură. Cine poate fi într-o lume plină de turiști doar bucuros, doar fericit? Și dacă acel tip ar exista, dragă prietene fericit, mereu va exista un glonte pentru țeasta lui. Oamenii fericiți indispun. Oamenii îndurerați binedispun, lăsând celuilat iluzia că "măcar eu sunt mai bine ca nefericitul ăsta, chiar și-n nefericirea mea cadaverică". Sau, mai cinic: "bine că nu sunt în situația ăstuia". Apuci rapid să scuipi în sân și treci mai departe prin viață, chiar mulțumit de tine. De asemenea, dragă prietene, omul fericit enervează audiența. Frustrează! Macină ca un concasor. Dă insomnii. Iar bucuria celor care-și văd vecinul fericit, căzut în cele din urmă la pământ... e nemăsurată. Știam eu! N-are cum să fie ăsta fericit! Jos, stârpitură! Cine îți dă dreptul la fericire în lumea asta prost croită? Spune! Jos! Fericitului îi șade cel mai bine la doi metri sub pământ. Da!
Nimic nou sub soare.