Sinucideri

11. Mâini murdare

Natura umană poate fi diabolică, iar unii oameni pot devin niște mașini perfect maniacal-compulsive, putând distruge destine, fără probleme. Vania, este un destin distrus. Avem de față o profesoară de matematică, dar și directoare. Ochi mari, verzi-azuriu, de-o intensitate care impresiona mereu, pe majoritatea. Însă, odată cu ieșirea din lumea academică, ființa ei se transforma total, cealaltă persoană din interiorul ei, acea femeie care domina pentru a-și domoli trăirile intense, afectele din propria-i minte, lua locul femeii care juca rolul de formator de caractere- măști care mișunau prin personalitatea ei complexă.

Avea o plăcere obsedantă de a pedepsi bărbații. Dar produsul Vaniei de azi nu era decât un cumul de procese în creșterea ei, toată problema fiind simplă, enervant de simplă, dar atât de dăunătoare. Un tată abuziv, o mamă mai mult beată, iată câteva ingrediente în formarea un individ care nu se poate stăpâni pe el însuși. După niște ani, când Vania începu să se dezvolte, tatăl deveni tot mai dubios la adresa ei, până într-o zi când, după ce fata veni de la școală, faptele scăpară de sub control. Ușa camerei se deschise ușor și tatăl intră în cameră. Și urmă cea mai oribilă zi din viața ei, acea zi care iți schimbă destinul. Atunci deveni o zi oribilă, mai târziu însă... Apoi mai urmă una. Și încă una. Și încă una. Și multe alte zile de coșmar. Aproape în fiecare seară tatăl ei se strecura în patul ei, îi șoptea chestii murdare, o mângâia, o săruta... Inima ei era mereu împietrită, sângele înghețat. După ce se termina totul, o ștergea ușor, o săruta duios și-i spunea încet cât de mult o iubește, că e cea mai frumoasă fată. Mama ei dormea ruptă, pe canapea, mai mereu îmbibată cu alcool. Timpul trecu peste ea, tatăl ei se transformase, arăta tot mai bine, mergea la sala de forță, programe de întreținere, lună de lună devenind un bărbat tot mai bine închegat. Chiar dacă deveneau mai rare, nopțile erau petrecute în pat tot cu tatăl ei. Doar că Vania se schimbase, era la liceu, arăta și ea tot mai bine, matură și plină de viață. Și din coșmar, tot ce se întâmpla între ea și tată, devenea, încet-încet, pe nesimțite, un lucru după care tânjea. Știa că totul se dereglase în ea, dar își spunea mereu că e prea târziu să schimbe situația. "Tata, e tot ce-mi doresc. Știe să mă facă să mă simt femeie. Cât despre mama...e o depravată și sper să n-o mai prind cu tata vreodată. Să stea cu sticla ei! Eu am avut grijă de el, de când am fost mică. Și el a avut grijă de mine. Știe tot ce-mi doresc."- asta notase ea în jurnal.

Mergeau împreună la sală, Vania făcând tot posibilul ca tatăl ei să fie cât mai bine. Și se vedea asta. Era singurul bărbat din viața ei. Intră la facultate. Șefă de promoție, extrem de inteligentă, cu acei doi ochi care făceau ravagii, mereu singură, fără relații. Ajungea acasă, închidea ușa și își aștepta tatăl. Aștepta pedeapsa. Să fie posedată de bărbat. Totul devenise un ritual. Ea, fiind tot mai dependentă de el. De cureaua lui, de palmele lui, de toată forța lui. Intrase într-un carusel care devenise un drog, un sevraj al posesiunii. "Eu am grijă de tata și-l iubesc! Nimeni nu se va atinge de tine, tăticule! Nimeni! Te voi proteja!"

Era într-o vineri. După o petrecere în club, Vania deschise ușa casei, intră în camara ei așteptând cu înfrigurare venirea tatălui. Îi tremura corpul de emoție și incitare. Se dezbrăcă și rămase în cadrul ferestrei luminată doar de lună. Vania deveni o fantomă-nud, pielea căpătând nuanțe gri- strălucitoare, ca de fildeș. Doar că tatăl ei nu venea. Nu întârziase niciodată. Trase contrariată halatul pe ea și ieși pe holul cufundat în beznă, spre camera părinților. Intră încet în interior, dar observă că patul era gol. Ciudat, unde e tata? Mergând spre living, mai mult bâjbâind, se împiedică de ceva ce semăna a corp prăvălit. Și îngheță. Nu, nu tata! urlă în sinea ei. Nu tata! Dar când apăsă întrerupătorul, văzu corpul contorsionat al tatălui, cu fața la pământ. Era rece. În acel moment lumea din jurul ei se prăvăli, iar Vania începu să urle animalic și să spargă pereții de rigips cu pumnii. Durerea o sfâșia absolut, fiecare celulă durând-o într-un mod crunt. Era o durere peste puterea ei. Căzu, într-un leșin dureros, mintea refuzând să mai absoarbă suferința atroce. Se trezi la spital, în perfuzii. O găsi mama ei. Tatăl, atac cerebral. Vania simțea cum amorțește. Cum inima aproape că explodă în piept, cum toate organele se aliniau durerii pierderii tatălui. Simțea mâna mamei cum o ține strâns, dar fără a avea puterea s-o respingă. Bețivancă ordinară ce ești! Săptămâni la rândul plânse cu amar, închisă în cameră, fără mâncare. Noapte de noapte aștepta să audă cum cureaua pantalonilor de deschide, cum aude șoptit tot felul de ordine, cum mâinile lui făceau ca pielea ei să rămână cu urme. Îi era nespus de dor să-l muște, să-l tragă puternic păr, să-l pălmuiască peste față, să rămână fără aer. Dar nu se întâmpla nimic. Doar întunericul din cameră reușea s-o subjuge. Durerea sufletească era atât de mare încât se hotărî să meargă la un psiholog. Avea nevoie de pastile, s-o anestezieze, să-i oprească mintea, dorința și durerea. După nouă ședințe, psihologul căzu sub ea, legându-l de pat și torturându-l. După câteva întâlniri, psihologul efectiv fugi din oraș. Apoi urmară alții, până când Vania petrecea seară de seară în cluburi ciudate, cu clienți care voiau să fie dominați, de sclavi sexual. Era în interiorul ei o intensitate care efectiv o înnebunea. "Ce mă fac? Cât mai rezist? Seară de seară? Dar nu pot, Dumnezeule, nu pot altfel!" Și seară de seară povestea se repeta ciclic. Până la epuizare. Formele de manifestare la întâlniri deveneau tot mai bizare, tot mai murdare. Era o durere totală în inima ei. Seară de seară urla bezmetic în interiorul ei după tatăl dispărut. Plângea atât de tare încât efectiv se prăvălea, căzând din picioare.