Sinucideri

3. Fir de ață

„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc; tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare." - Isaia 41:10
*
Tic- tic- tic- tic- tic...

Ritmul inimii era monitorizat de aparat. Lichidul picura leacul în venă.

Tic- tic- tic- tic...

Un plămân artificial pompa oxigen în plămâni. Comă. Liniște. În sfârșit Maria dormea liniștită, fără vreun coșmar, fără să fie cu teama că sărea din pat în plină panică. Nimeni nu o mai strângea de gât prin somn. Plutea prin salon, liniștită. Ea și încă câțiva. Fiecare stătea cuminte deasupra propriului trup agonizant.

Tic- tic- tic- tic- tiiiiiiiiiiiiiiiiiii...... Unuia i se oprise inima. Se săvârșise. Muri în liniște. Fiecare așteptară să vadă urmarea. O asistentă veni și, rece că un ghețar, decuplă monitorul, iar aparatele își încetară activitatea. Liniștea morții.

Acel cineva, îmbrățișat acum de moarte, se uită la ceilalți, la Maria, și le făcură cu mâna, urcând ușor spre tavan, ca un fulg. Totul părea suprarealist. Trecu încet prin planșeul tavanului și dispăru în văzduh. Și Maria vru să meargă după el, dar ceva o ținea pe loc, ca un magnet. Nu e timpul, spuse o voce omniprezentă. Nu știuse dacă o auzise sau doar o simți în mintea ei. Dar o auzi clar, ca la niște căști cu fidelitate uluitoare. Avea o părere de rău. Era curioasă unde se dusese acel tip. Aștepta un răspuns, dar liniștea era deplină.

Vic privise uimit cele trei corpuri inerte de pe caldarâm. Fata cu țigara în colţul gurii dădea semne de viață. Celelalte două trupuri zăceau în liniște totală. Doar ochii fiicei îl priveau curioși, să vadă autorul morții ei. Nimic dramatic, nimic cu ură, doar o privire curioasă, de undeva de după linia morții. Se priveau amândoi: unul care plecase, celălalt care încă rămase. Mama fiicei era într-o poziție nu foarte comodă. De acest lucru îi părea rău lui Vic, că nu murise cumva mai.... într-o poziție mai grațioasă.

Lumea devenea tot mai agitată în jurul lui. Întrebările curgeau ca un Nil învolburat. De undeva din spate se auzeau sirene, semn că se apropia momentul în care trebuia să dea explicațiile, să fie târât în toate direcțiile, să fie urât, începea deci iadul. Începea drumul spre iad. Iar, da, iadul e prezent pe pământ, nu în închipuiri.

*

Adelina era pe spate. Mimase cu grație și de data aceasta orgasmul, devenind tot mai bună pe segmentul ăsta. Treaba era tot mai ușoară, tot mai puțină conștiință încărcată după... Privi politicianul care horcăia satisfăcut lângă ea. Trei... doi... unu... și a adormit. Și din nou... trei... doi... unu... si a adormit. Si din nou.... Și din nou... De fiecare dată aceiași numărătoare, la fiecare întâlnire. Un telefon scurt, cureaua se deschidea și toată acțiunea căpăta un fenomen doar mecanic. O satisfacere mecanică. Apoi, la un moment dat, în plină noapte, Adelina aude zgomotul pantalonilor trași, cum se închid nasturii de la cămașă, cum se pun pantofii în picioare, cum sunt scoși niște bani și puși pe noptieră, un sărut pe ceafă si "te sun eu...". Atât. Nimic mai mult. Nimeni nu vrea să-și spună mai mult la despărțire. Nimeni nu vrea mai mult. Și, sincer, ce ar mai fi de spus? Ușa se închide în urma lui și camera coboară în întuneric. Noapte bună, iubito! își spuse Adelina încet. Dimineața, cel care "avea grijă de ea", primea explicațiile. Trebuia să se poarte bine cu orice client. Afacerea e afacere.
*
Adelina se simțea ca într-un cerc închis. Sau, mai rău, atunci când avea o brumă de sinceritate cu ea, un produs de consum care respira și mima perfect. Față de păpușile gonflabile, ea putea vorbi, își putea folosi neuronii, putea iubi sau urî. Dar aceste sentimente, în cazul ei, trebuiau reprimate. Avea clienți și cu clienții trebuia să se poarte neutru, fără așteptări și fără să ceară socoteală. Prețul era stabilit, ea trebuia doar să presteze.
"Atâția ani..." se gândi Amalia, după ce ușa se închise și clientul plecă în neant.
Își aduse aminte de prima întâlnire cu un client, de șocul avut. Era atât de tânără pe atunci... Mirajul banilor...
Visase mereu să fie un fotomodel, unul de succes, să fie prezentă pe coperțile revistelor, să călătorească, să zâmbească. Așa vedea la televizorul, în anii când maturitatea încă e adormită. Mama ei a incurajat-o, dar fără să o sfătuiască. "De unde să știe mama în ce mă bag"? Industria o acceptă rapid, fiind frumoasă și perfect nevinovată. O pradă incredibil de ușoară.
Paris. Londra. Roma. Amsterdam. New York. Sidney. New Delhi. Shanghai. Toată lumea! Din hotel în hotel, din petrecere în petrecere. Șampanii și iahturi, mare, plajă, totul gratis. Dar nimic nu e gratis. Aventura pornise într-o seară, oe un iaht, după ce se băură multe pahare. Proprietarul ambarcațiunii, un australian foarte bogat plăti o sumă mare pentru Adelina. Virgină. Iar virginitatea se plătește. Nimeni nu e de capul lui în modeling. După un timp aflase că în acea noapte fusese drogată, că picase în capcană. Și multe alte fete, care picaseră și ele în capcana acelui iaht.
Dimineața se trezi într-un port, printre oamenii de serviciu care curățau locul petrecerii. Adelina se trezi într-o teribilă durere de cap, în timp ce o filipineză curăța de zor mocheta cu un aspirator. Aceste femeie mică de statură îi aruncă hainele de oe jos și îi făcu semn într-un afresiv cu mâna să părăsească locul. Se simțea umilită de-a dreptul, ar fi vrut să-și bage capul în pernă și să plângă în hohote. Dar femeia cea mică nu-i dădu posibilitatea, gonind-o frenetic.
Din acel moment, Adelina aparținea altcuiva. Făcu cunoștință cu un important doctor estetician și care o puse în temă cu ce avea să facat pe mai târziu.
- Nu trebuie să-ți faci probleme. Vei fi numai cu oameni importanți. Gândește-te, altele sunt pe străzi.
"Ce bine de mine, se gândi cu amărăciune Amalia. Sunt o curvă de lux..." "Sunt o curvă..." - suna ca un picamăr în mintea ei.
Cum răul devine acceptabil în cazul multora atunci când partea materială devine substanțială, Adelina începea să vadă și situația ei, aceea de femeie care avea contul plin, plimbări în plin lux, excursii la care multe femeie nici măcar nu visaseră, piscine de-o opulență fascinantă. Știa doar că trebuia să fie acolo, în acele momente în care un bogătaș apela la serviciile ei. Acolo ființa ei se golea, mereu si mereu, cu fiecare întâlnire.
*
Marc termină de citit e-mailul și închise telefonul. Dar și ochii. În casă se auzea doar mârâitul monoton al frigiderului. Era singur de ani de zile. El și un frigider, singurele ființe care aveau viață în acea casă. Florile din balcon muriseră demult, în semn de protest față de neglijența lui pentru tot ce era viu în locuință. Vie devenea secunda când primea e-mailul. A, să nu uit: și cărțile. Când nu era la școală, era în cărți. Studia, adnota, nota și iarăși nota. Hârtii peste hârtii. Pe jos, pe canapea, pe masă, peste tot erau cărți deschise, neterminate, mâzgăleli și note. Acest gen de oameni mai sunt numiți și șoareci de bibliotecă. Oameni care iubesc fanteziile, care trăiesc din imaginație. Mai era și un teanc de hârtii păstrate cu sfințenie, copiate după fiecare email trimis de străină. Mă uit la bietul profesor și îi simt, uneori, disperarea atunci când ajungi să iubești o nălucă. Da, iubea acea nălucă. Era amanta lui, era soția lui. Și câţi dintre noi nu iubim năluci, nu suntem ataşaţi de iubiri fantomatice?
*
Dacă ar fi știut că stă aproape zilnic față în față cu ea, la școală...