Sinucideri

2. Zile și zile

"Cărturarii şi fariseii, când L-au văzut mâncând cu vameşii şi cu păcătoşii, au zis ucenicilor Lui: „De ce mănâncă El şi bea cu vameşii şi cu păcătoşii?”
17Isus, când a auzit acest lucru, le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”- Marcu 2:16
*
- Cu cât vinzi? 100?

- Nu fi zgârcită...

- Nu fi tâmpit...

- Bun, 100, dar vezi că prețurile au cam crescut, să știi.

- Și la cele de căcat, cu fân în ele, au crescut?

- Ce vrei să spui? Că îți dau nasoale?

- Nu vreau să spun nimic. Dă-le încoa' și lasă-mă cu vrăjeala.

*

Teo încerca mereu să negocieze marijuana. Erau momentele ei de ieșire din realitate. Putea face pușcărie, să-i desfacă mascații casa în căutare de substanțe ierbivore, dar nu-i păsa. Chiar dacă mascații i-ar fi devastat casa, locuința nu putea să arate mai vraiște ca acum.

*

Trebuie să spunem că Teo este eleva nărăvașă, de la ora profesorului Marc, cea cu guma și cu împletitul șuviței de păr. E consumatoare, așa cum sunt majoritatea din grupul ei de cunosșcuți. Nimic nou sub soare.

*

Ajunsă acasă, Teo își pregăti iarba, o rulă și o aprinse. Ce-i cu ochii dați peste cap mereu, sfinții de serviciu, vor spune: vai, dar ce depravare... Ei, lăsați, că nici voi nu sunteți mai breji.

Trase fumul adânc în piept și rămase așa, șezând pe un fotoliul infect și plin de toate tâmpeniile. Corpul deja dădea semne de moliciune. Teo le numea... semne de relaxare. Dar cine suntem noi să o contrazicem? 

    Luă telefonul și privi pagina lui Marc de Facebook. Poză după poză. Mai trase un fum și lasă ecranul să i se odihnească pe piept. Nu era excitată. Ciudat. În cazul ei, bărbații cu care ar fi relaționat trebuiau să o excite, să determine o explozie de hormoni. Nimic de acest fel la individul ăsta, la profesor. Îi plăcea privirea lui, inteligența lui, stilul de sarcasm și ironia încântătoare. Simțea că în interiorul lui doarme un mic monstru, nebăgat în seamă, care putea erupe atunci când ceva sau cineva i-ar fi adus magma în punctul cel mai fierbinte.  Pe Teo o vedem așadar la școală numai și numai datorită lui Marc, o adevărată minune dacă e să ne luăm după interesul ei pentru cursuri.  Îi scria pe mail sub anonimat, la început ca  o simplă joacă, la "mișto". Începutul e mai greu, până dai de gust, nu? Dar treaba asta deveni cu timpul tot mai personală, tot mai adâncă, cu implicații emoționale. E-mail după e-mail, senzație după senzație. "Oare ce se schimbă în mine?" Totul sub ceața anonimatului... 

     Niciodată Marc nu a cerut ca ea să-și dezvăluie identitatea, chestie pe care o iubea la el, să lași plăcerea necunoscutului să-ți mângâie ființa.  Mii de cuvinte, sute de foldere cu discuți. O adevărată carte. O carte a vieții, cu însemnări intime, prea intime, fără pic de cenzură. Un jurnal uluitor pe care dacă îl pierdea însemna că poate să-și zboare liniștită creierii. Sau dacă el ar fi oprit conversația. Ar mai fi citit si recitit câteva luni, poate un an fișierele cu scrisori, apoi și-ar fi pus capăt zilelor. Poate vă imaginați că Teo ar putea, la un moment dat, să-i spună de sentimente sau orice ar fi însemnat trăirile ei. Liniștiți-vă, ea nu e de aceiași părere cu voi. Asta ar însemna să dispară elementul "enigmă" din situație. Sau elementul mister, iar în situația lor misterul era punctul cel mai înalt, liantul care ținea legătura dintre ei. E ca și când ai sfârși călătoria și ai fi ajuns la destinație- până la urmă doar drumul a ținut in viață pelerinajul. Când ajungi la final, îmbrățișezi locul și cu asta basta, restul nu mai contează. Cam nihilist, nu? Ce să-i faci, viața in cazul multora se desfășoară sub alte aspecte.