Sinucideri

14. Eu sunt!

" Toţi cei care îl ascultau se mirau de înţelepciunea şi de răspunsurile lui. Văzându-l, ei au rămas înmărmuriţi şi mama lui i-a spus: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi". El însă le-a spus: „De ce m-aţi căutat? " Luca 2:47
*
Teo stătea pe marginea cadei, privindu-se în oglinda care acoperea ușa toaletei. Testul de sarcină ieșise pozitiv. Da, era acea seară când îl ținuse pe Marc în interiorul ei, lăsând ca lichidul să rămână pentru a-și face treaba. Marc protestă ușor dar îi puse degetul pe buze. Acum Teo se uita la test. Se privi în oglindă, își mângâie toate tatuajele, a puse mâinile pe abdomen încercând să simtă orice formă de viață. Nu știa ce se întâmpla în interiorul ei, dar o bucurie aiuritoare puse stăpânire pe ea. Eu sunt! Eu voi fi mamă. Sunt mămică!
*
Marc aproape că leșină la aflarea veștii.
*
- Nu te bucuri, domnule profesor?
- Să mă bucur? E cea mai mare victorie din viața mea! Nici nu știu cum să reacționez.
- Ce vrei, băiat sau fată?
*
Marc se simțea bine, așezat pe fotoliul din sufragerie. Era tată. " Voi avea un copil cu eleva mea. Cu fosta elevă. Când s-au întâmplat toate astea"? Simți telefonul cum sună. Un număr pe care nu-l cunoștea.
*
- Domnule profesor, credeam că m-ai uitat. Mai uitat?
- Vania, trebuia să te țin minte? Cred că am depășit acel moment, nu?
- Crezi?
- Nu ești de aceiași părere?
- Nu, dragul meu. Nu. Nu poți termina așa.
- Poate nu înțeleg eu. Ce să terminăm! Am început ceva împreună și nu știu eu?
- Marc, cred că am discutat despre asta. Ai plecat ca un mare laș, iar mie nu-mi place asta. Te-ai aruncat în brațele drogatei și depravatei de Teodora. Am observat că încă vine la școală, chiar mai des ca înainte. Chiar acum 10 minute am văzut-o. Pot să o salut și eu?
- Dacă-i atingi un fir de păr, te omor cu mâna mea!
- Stai, dragul meu, am spus eu asta? Pot eu să mă bag în iubirea voastră? De atâta amar de vreme? Oricum, frumoase emailuri. Vă pricepeți la telenovele.
- Ar trebui să știu ceva?
- Ei, haide, nu mai fă pe inocentul cu mine. Am sute de emailuri de la voi, v-am citit până în scoarță. Ar trebui să scoateți o carte cu toată maculatura asta. Dacă vrei, mă pot ocupa.
- Ce emailuri ai tu?
*
Marc simțea că-i vine rău, avea impresia că inima pompa o cantitate dublă de sânge. Nu înțelegea legătura Teodorei cu e-mailurile. Era o nebunie în capul lui.
*
- Haide marc, cum ce emailuri? Alea trimise de voi doi! Vrei să-ți citesc unul din noiembrie? Foarte drăguț. I te-ai confesat Teodorei că ai mâncat la Subway. În alt email i-ai spus că ți-ai spart chiveta. A, stai, că ai vorbit și de mine. Drăguț! Nu știam că sunt subiect de bârfă. Oricum, trebuie să recunosc, Teodora e un bun scriitor. Știe să vrăjească.
- Stai puțin, de unde ai tu aceste emailuri?
- Nu te agita, ce mai contează acum?
- Ești o nemernică de femeie! Să ții minte asta!
- Puiule, eu am ceva ce-ți trebuie, ești de acord? Simț că nu-ți face plăcere ca eu să am treburile astea în mână. Plus că aici scrie și de marijuana, cum ai stat cu ea în casă, când au percheziționat casa polițiștii. Tot. Ai dat tot din casă, cum se spune. Vezi, în viață e bine să-ți mai ții gura închisă.
- Te poți șterge cu ele la fund, ca să n-o lungesc. Filă cu filă. Iar dacă mă mai suni odată, vei regreta, crede-mă!
*
Închise telefonul și înghiți în gol. În acel gol in care trebuia să fie stomacul. Sau capul. Oricum, își simțea tot trupul gol, ca anesteziat. "Teo mi-a trimis toate emailurile? Ce joc e ăsta? În timp ce eu eram în același pat cu ea, eu îi scriam tot ei? Dumnezeule, ce teatru! Ce joc tâmpit! O puștoaică s-a jucat cu mine atâta amar de vreme? Și acum e și gravidă cu mine? " Întrebările curgeau șiroaie, pleznindu-l dureres în fiecare celulă. Și care voia să-și pună capăt zilelor dacă încetau mailurile... "Cum să fiu atât de prost? Cum să fiu atât de buimac și nefericit încât să-mi stea gândul la suicid din cauza unei nebune?"
*
- Domnișoară Teodora, cum au fost orele?
- Nu pot spune că m-au dat pe spate.
- Desigur, desigur, înaltele dumitale preocupări sunt cu mult peste ceea ce oredsu acești dobitoci de profesori, nu-i așa? Mai ales când, dumneata, te pricepi atât de bine la scris...
- Nu înțeleg...
- Păi, te rog, ia un loc, să vorbim, domnișoara Teodora. A, să nu uit, te rog să-l saluți pe Marc, fostul profesor de aici. Actualmente... Dar nu mă bag în relația voastră. Vreau doar să spun că îți apreciez scrierea, stilul foarte, cum să-i spun...foarte altfel, cu pasiune, cu de toate. Am observat o chestiune interesantă la...
- Despre ce acrieri e vorba?
- Te-aș ruga să nu mă întrerupi. Ziceam că ai un scris interesant. Dar și că, ciudat, nu-ți pomenești numele deloc. Sute de emailuri, nimic, niciun nume. Din emailurile lui, dumneata ești numită pe nume, se aduce vorba de dumneata, de dragoste, de sex...din astea. Eu cred că tu ai jucat un rol dublu: i-ai fost și amantă și tipa necunostă care-i scria. Putin mișto, așa-i? Treaba cu rolul dublu l-a mirat și pe Marc, atunci când i-am spus despre ce-am descoperit. A, da, acum câteva minute i-am spus. Ești uimită? Să-ți pun drept, l-a șocat chiar și pe el! Te văd puțin palidă, un pahar cu apă?
*
Teo era în capul scărilor, năucită și buimăcită. Marc știa totul. Și nu așa trebuia să afle. Aproape că fugise din biroul Vaniei, cu o senzație se greață totală. Puse mâna pe abdomen și-l mângâie. Parcă și fătul se zbătea a disperare. Ce credea Marc acum despre ea? Elevii treceau pe lângă ea, ca niște năluce, în timp ce Teo se sprijinise de perete, cu capul greu. Puterile o lăsau tot mai mult. Simți cum telefonul vibra în telefon. Marc. Opri vibrația și-l puse înapoi în buzunar. După câteva secunde primise mesaj. "Ce Dumnezeu a fost în capul tău de te-ai jucat așa cu mine?"
Vru să răspundă, dar capul se lasă greu înainte, genunchii cedară, ochii se duseră undeva în spate orbitelor, iar corpul se prăvăli cu toată forța gravitațională pe scări, capul mușcând violent trapta, cu toată forța. Corpul se mai rostogoli de cateva ori inert, oprindu-se jos, băgând groaza în cei care se aflaseră acolo. Sângele începu să curgă șiroaie, formând deja o baltă serioasă în jurul trupului.
*
Din birou, Vania auzi țipete disperate pe holuri. Banuia ce se întâmplase. Se lasă pe spatele spătarului, își rezemă calmă și relaxată coatele, rezemându-și ceafa de tetiera fotoliului de birou, zâmbind, liniștită. Nu era nicio grabă pentru ea. Orice secundă era vitală. Cu cât zăcea mai mult acolo, cu atât mai bine. 20 de secunde. 50. Un minut. Un minut și jumătate. Cineva intrase în antecameră, agitat. Atunci Vania își luă mina de om îngrijorat și ieși agitată din birou.
*
- Hei, ce-i hărmălaia asta aici? Ce s-a întâmplat?
- Doamna Directoare, o fată a căzut de pe scări și peste tot e numai sânge.
- Oh, Dumnezeule, cine este?
*
- A, e fata cu consumul de droguri, așa-i? Îmi aduc aminte că s-a vorbit de treaba asta pe la secție. Cea care s-a cuplat cu profesorul.
- Exact, domnule agent. Domnul...B., dacă nu mă înșel.
- Da, în persoană.
- Vedeți dumneavoastră, domnule B., tot mai mulți tineri cad pradă drogurilor. Unii se sting din cauza supradozelor, alții se sinucid sau efectiv cad din picioare, cum a fost și acum. Nu zic că ar fi fost drogată, dar vă dați seama, porcăriile alea te slăbesc, te lasă fără vlagă.
- O, da, doamnă director. Doar văd ce aducem pe la secție, culeși de pe miri ce străzi, majoritatea zombi. Ce să le facem? Sunt duși la spital și dosar penal niciodată băgat în seamă, că n-ai ce mai face cu ăștia. Majoritatea au aceiași soartă.
- Din păcate...
- Bun, păi cam asta a fost...altceva, nu prea mai avem ce face. În halul în care era, mă mir să mai trăiască. Oricum, apreciem că ați făcut toate eforturile să o țineți în viață.
- Până la urmă, e o biată fată, lovită de viață. Am încercat tot posibilul...
- Știu, doamnă. Asta e.
*
Vali, era în taxi, plecând spre acasă. Singur. În tăcere. Uluit, drumurile lor se despărțiseră ca și când ar fi fost doar niște colegi de corporație, fiecare mergând la casa lui după un ceai baut într-un bar. Vali mergea într-o casă pustie. Pustie era și când era Ana, dar acum devenea cu adevărat pustie. Avea totuși un sentiment de confort, mai ales după ce capătă certitudinea că totul fusese jucat. Deschise telefonul. "Totuși, spune-mi, te rog, mai vii acasă? Trebuie să știu asta. Pentru liniștea mea". Trimise. Așteptă și văzu cum destinatarul deja scria. Și scria. Și scria. Însă Vali știa ca Ana tasta apoi ștergea, apoi tasta din nou, fără să fie hotărâră asupra răspunsului. "Nu, Valentin. Voi veni doar după lucrurile personale. Cred că e mai bine așa, să nu ne îmbătăm cu apă rece." Vali simți totuși un pumnal rece, dar și ușurare. S-a sfârșit un capitol. " Așa e", scrise si Vali, în timp ce taxiul parcă -l ducea în neant. "De altfel- continuă Ana în următor mesaj- cred că am stabilit asta chiar dacă nu ne-am spus-o. Ce am avut să ne spunem ne-am spus în toți acești ani de căsnicie. Cred că e mai bine să închidem cât mai curând capitolul, să ne cruțăm de suferințe gratuite". Două mesaje care concluzionase-ră perfect tot ce trebuia concluzionat, fără multe cuvinte inutile. Vali era mulțumit. Totul se desfășurase neașteptat de simplu, mai ales că omul, în general, are o plăcere sadică în a-și complica mai mereu viața, inutil și cu dureri care trec în ani de zile. Un nou mesaj lumină ecranul telefonului. "Îmi ce iertare pentru toate câte ți le-am făcut. Din cauza mea ai trecut prin multe. Îmi pare rău".
*
Ana închise telefonul și intră în casă închizând ușa cu atenție, închizând astfel și amintirile afară. M. o luă în brațe. Ana îl privi atentă, intrând practic în privirea lui. "Oare cât voi rezista în casa asta?"
*
Vali schimbă adresa destinației. Acea casă, casa lui, era prea pustie. Adelina îl primi cu brațele deschise, fără să-și mai poată feri lacrimile. Era fericită. Nespus de fericită. Îi era frică să nu moară de fericire. Sau era mai bine să moară acum, în plină fericire, e acea fericire nemaiîntâlnită până atunci. Inima să-i explodeze de la atâta fericire și să dispară de pe pământ. Unii mor roși de tristeți și disperări, dar foarte puțini scăldați în fericire. "Dă Doamne să mor aici și acum, în brațele lui Vali. Dă Doamne să mă sting în marea asta de fericire care-mi fulgeră corpul". Deși știa că vorbește prostii, că urmau și zilele în care îți venea să urlii de supărare, era conștientă că acest moment e unic și trebuia trăit pe deplin, cu toată ființa. Ce va fie mâine... cine știe!
- Sunt liber, Adelina! Liber! Mai sunt câțiva pași, formalitățile si cam asta e. Sunt liber!
*
- Îmi pare rău, domnule, pacienta este în stare gravă. Este în comă. Facem toate eforturile...
- Și copilul?
- Îmi pare rău...
*
Urmă un sir lung de afecțiuni in zona capului care sunau jalnic, cu cele mai sumbre verdicte.
*
- Pot să o văd?
- Bineînțeles!
*
Camera de terapie intensivă era ticsită de paturi, trei sferturi ocupate cu oameni între viață și moarte. Fundalul sonor era asigurat de mașinăriile care țineau în viață corpuri care se zbăteau să rămână pe pământ. Înfățișările erau hidoase, cu toate acele tuburi vârâte în gură și nas, tot felul de fire care monitorizau viscerele omului și plămânii artificiali pompând viață în celule.
Teo era întinsă pe spate, un cearșaf simplu acoperidu-i trupul firav. Ca și-n cazul celorlalți, tuburi si fire mențineau viața la limită. Fruntea și tot restul capului erau bandajate masiv, semn că zona craniului fusese afectat foarte grav. Marc era perfect încremenit, refuzând să perceapă realitatea din fața lui, aceea că, fără să anunțe nimic, viața luă o turnură nefastă. În numai câteva ore, totul o luă razna, fiind pe cale să piardă totul, copil, iubită, carieră și propria lui identitate. Tot ce construise până atunci, se dărâmă la o pocnitură din degete. Îi luă mâna Teodorei, moale și fără vlagă, și o ținu într-a lui, înlemnit de durere. Era disperat. Se aplecă încet și îi sărută mâna.
*
"Să știi că-mi pare nespus de rău pentru cele întâmplate. Chiar dacă am avut divergențe, sufăr să știu că Teodora este în această stare gravă. Sunt alături de tine!". Marc citi mesajul Vaniei, siderat, cu o ură care creștea în el în fiecare minut. " Roagă -te doar să nu moară... Dacă moare..." , răspunse Marc scurt.
"Nu văd de ce aș avea eu vreo vină. Chiar nu înțeleg. Fata a căzut de pe scări, a leșinat. Nu eu am stat cu ea!" Marc fierbea. "Atât îți spun, cățea ordinară. Roagă-te să nu moară ".
*
Doctorul de gardă insistă ca Marc să meargă acasă. Nu ajuta cu nimic dacă zăcea în sala de așteptare a terapiei intensive, argumentau doctorii. Asistenta de serviciu, o femeie frumoasă, chiar dacă trecuse de 45 de ani, încerca să-i readucă moralul la viață.
*
- Mergeți acasă. Serios. Mai bine vă rugați în liniște acasă. Am pierdut și eu pe cineva drag. Știu cum este. Vă promit să vă țin la curent cu orice schimbare care survine. O să am grijă de domnișoară, vă promit! Îmi pare rău pentru durerea prin care treceți.
- Spuneți-mi sincer, fără ocolișuri, are șanse?
- Sincer? Slabe. Spre deloc. Mai ales la sechelele de după... Dar, dacă cel de sus îngăduie, ea va trăi. Noi, omenește, facem tot posibilul. Mai departe...
*
Soarele strălucea puternic în acea după-amiază, mai puternic parcă ca-n alte dați. De două ore Marc bătea străzile fără vreun sens, fără să știe încotro merge. Încercase să stea in casă, dar îi era imposibil, simțea că înnebunește, că mintea i se desprinde de corp, durerea devenind insuportabilă. Își simțea pașii grei, un mers de om care nu-și are în stăpânire propriul corp.
Soarele îl năucea cu lumina lui din acea zi, aproape orbindu-l. Auzi doar niște frâne isterice, cum anvelopele se târăsc violent de asfalt și un bot de autobuz aproape atingându-l pe umăr. Trecuse ca un somnambul pe roșu, în plin trafic, mastodontul din oțel oprindu-se la câțiva milimetri de el, șoferul având ochii holbați de groază. Marc rămase locului, privind în sus, prin parbrizul mașinii, ochii șocați ai șoferului, care se transformase-ră rapid în priviri de ură și violență.
*
- Bou ordinar, vrei să te omori? Vrei să-ți crăp țeasta, drogat tâmpit ce ești? Unde te crezi, pe mahala aici?
*
Marc se trezi la fel de șocat din visare, tremurând din toate încheieturile. Prinse viteză de lângă omul turbat care continua să urle la el, urmat de un alt cor de înjurături din partea celorlalți șoferi care fuseseră martori la eveniment.
Intră într-un părculeț și se așeză terfiat pe o bancă, încercând să-și calmeze inima care-i bătea nebunește. "Ce naiba fac"?
Razele soarelui se estompaseră sub copacul care acoperea ca un capac banca pe care Marc zăcea, încă în stare de șoc. Privi în jur, încercând să-și revină în fire, să-și recapete discernământul pierdut în ultimele ore de plimbat brambura prin oraș, fără noimă. O biserică răsări de după părculeț, o biserică albă, scăldată total în lumina strălucitoare a amiezii.
*
Femeia de la lumânări îl salută cald, zâmbindu-i liniștitor. Marc se așeză pe un scaun și inspectă curios picturile de pe pereții bisericii, cu pete albe de lumină de la proiecția razelor care intrau prin ferestrele înguste. Era pace. Da, într-adevăr, era liniște. Și mirosul, unul special, care-i mai atenua din disperări. Simțea cum corpul începea să se repună în matca lui, cum mintea i se descongestiona. Ușile altarului erau deschide, iar un Hristos trist îl privea.
*
- De ce mă privești așa?
*
Dar nu primi niciun răspuns. Doar un preot apăru de undeva din spatele altarului, privind calm pe Marc.
*
- Bine ați venit!
- Bună ziua.
- Frumoasă vremea azi.
- Pentru unii.
- Orice ar fi, cineva sus ne face cu ochiul.
- Sper.
- Cât de grav e?
- Grav.
- Îmi pare rău.
- Asta e viața.
- Eu sunt preotul Valentin. Dacă vă pot ajuta cu ceva, cu tot dragul.
- Nu aveți cu ce.
- Mă voi ruga... să treceți peste.
- E prea târziu.
- Condoleanțe. Sincere.
- Încă nu. Doar copilul. Mama lui este în agonie.
- Iubita dumneavoastră.
- Și copilul meu. Da, iubita mea și copilul meu. Al nostru. S-a dus.
- Cumplit.
- Mai mult decât atât.
- Îmi faceți o favoare? Haideți să ne punem împreună, aici în față, să zicem o rugăciune scurtă împreună. Vă rog eu.
- O rugăciune? De ce?
- O să vedeți, vă veți simți mult mai bine. Veți duce mai ușor lupta.
- Fie... N-am putere să mă opun.
*
Cei doi bărbați erau împreună, în genunchi, fiecare cu durerea lui, pentru că, da!, fiecare e cu durerea lui, mai mare sau mai mică. Însă, inevitabil, viața ne oferă fiecăruia dramul lui din pelinul durerii.
*
"Tatăl nostru care ești în ceruri..."
*
Marc privea chipul Hristosului trist, acum și mai de aproape. "Ți-a murit și ție copilul? De ce ești trist?"
*
"Sfințească-se numele Tău..."
*
Vali se ruga pentru Ana, pentru copil, pentru Adelina, pentru bărbatul de lângă el. Îi murise copilul. Și copilul Anei era cât pe ce să fie răpus, dar ceva îi schimbase traiectoria destinului viitorului om al vieții și nu fusese sacrificat.
*
"Facă -se voi Ta..."
*
Însă cine trebuia să rămână, rămânea. Cine nu...nu. Ruleta rusească. Glonțul fatal.
*
"Precum în cer așa și pe pământ..."
*
Lui Marc îi era frică. Teribil. "Doamne, nu te știu, nu te cunosc, dar oriunde ești și dacă ești, n-o lasă pe Teodora. Te rog!"
*
"Pâine noastră cea de toate zilele..."
*
Hristosul din altar îi privea cu milă. Privea frica oamenilor, dependența lor de această viață, foamea, setea, ura, dragostea și toate sentimentele care răscolea ființa umană. "De ce vă chinuiți?"
*
"Dă-ne-o nouă astăzi..."
*
Inima Teodorei începea să bată tot mai slab, să pompeze viață tot mai anemic. Medicul de gardă tocmai înfipse un ac în punga cu perfuzie. Mai era un gram de zvâcnire.
*
"Și ne iartă nouă greșelile noastre..."
*
Ana privea în vitrină la un pătuț de copil. Zâmbi. Mulți fiori o trecură și-l strânse cu putere pe M. de mână. Îi zâmbi. Îi venea să spună...
*
"....Precum și noi iertăm greșiților noștri..."
*
Adelina privea fotografia mamei, mângâind hârtia care lucea în lumină. Îi era dor de ea. Ar fi vrut să-i spună acum: "uite mama, sunt bine. Sunt fata care iubește acum. Te iubesc, mami! Te iubesc, Valentin! Te iubesc, Doamne!"
*
"Și nu ne duce pe noi în ispită... "
*
Vania stătea tolănită în fotoliul din spatele biroului. Se simțea singură. Tot mai singură. Remușcări? Înmugureau, încet dar sigur. Simțea un soi de zvâcnire interioară. O nemulțumire profundă. O tristețe care-i acapara sufletul și-l înnegrea. Respirația îi deveni dureroasă și sacadată. O durea sufletul. La început puțin perceptibil, acum cu adevărat.
*
"Și ne izbăvește de cel rău..."
*
Vania fugi la toaletă și vomită violent. "Da, durerea vine. Nu o mai pot controla. Nu o mai pot stopa. Mă va ucide. Mă va ucide! Mă va ucide! Nu mai pot face nimic. Nimic. Nimic. Sunt doar o criminală sadică! Sunt o criminală! Da, nu sunt decât o nenorocită de criminală!
*
"Că a ta este puterea..."
*
Corpul Teodorei era cuprins de spasme, monitorul cu pulsul inimii luând-o razna. Teo era în agonie.
*
"Și slava..."
*
Vania se prăbuși pe mocheta biroului, corpul căzând din fotoliu. Fiola rămase goală pe telefon. Stătuse în geantă ani de zile, pentru acel moment. Lângă, pe un bilețel, scria: durea m-a învins.
Acesta era momentul.
*
"În veci de veci..."
*
Un sunet strident anunță pe doctori că inima Teodorei cedă. Războiul ei cu viața se încheiase.
*
Amin!