Sinucideri

13. Tăcere

   Iertări. Ce poate însemna asta? Să te ierți pe tine însuți? Să ierți pe toți? Să-ți ierți viața? E făcut omul să ierte totul? Dacă ar fi așa, el s-ar putea numi un dumnezeu.
*
"În timpul cinei, diavolul pusese deja în inima lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul, gândul să-L trădeze." -Ioan 13
*
Dar umanitatea a fost educată să nu ierte, să nu poată spăla picioarele.
*
"Isus, ştiind că Tatăl I-a dat toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu Se duce,  S-a ridicat de la masă, Şi-a pus deoparte hainele, a luat un ştergar şi S-a încins cu el.  Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins."-Ioan 13
*
Umanitatea a fost învățată să nu se poată feri de îngânfare și egocentrism.
*
"Când a ajuns la Simon Petru, acesta I-a zis:
– Doamne, Tu să-mi speli picioarele?!" - Ioan 13.
*
Ce a făcut Iisus? A spălat picioarele, adică ne-a arătat una din opțiunile iubirii la care omul poate recurge, până unde poate merge sau cât poate iubi. Câți au învățat asta? Foarte puțini. Cei mai mulți oameni sunt cramponați de mii de ani în aceleași tipare, în aceleași construcții, pe fundamente din preistorie modelate. Cine a fost modelatorul acestei umanități, așa cum o vedem azi și pentru încă câteva sute de ani? Unii îl numesc diavolul. Alții, extratereștrii. Reptilienii. Rothschild. Soros. Mai vreți? Omul mereu a căutat un țap ispășitor, numai că defectul omenirii se pierde undeva în negura vremurilor. Ce-a fost înainte? Cui mai pasă azi?
   Ai impresia de cele mai multe ori că nimic nu te poate întoarce, că ești betonat în ideie, de nezdruncinat. Niciodată să nu spui niciodată! Un dicton care ar trebui să-l scrii pe ușa de la intrare: niciodată să nu spui niciodată! Asta își repeta mereu și Ana: nu voi iubi niciodată, n-am să iubesc niciodată si n-am să mă înjosesc în fața acestui afect. Până într-o zi. Până într-o zi când ea trebuia să ia o decizie radicală. Însă viața a vrut altceva. Poți face ceva atunci? Nu, mai ales când ai de-a face cu sentimente și fluvii de stări . Te vor corupe, te vor deturna de la traiectorie și atunci, fără să poți face ceva, te schimbi, devenind varianta la care n-ai visat nicicând, nici în cele mai crunte coșmaruri. Să poată iubi, pentru unii este un teribil coșmar.
*
Vic contempla oamenii din metrou. Unii adânciți în gânduri, alții cu ochii în telefoane, căști, unul citea, iar o fetiță se juca în părul ei roșcat. 5-6 ani? Era de-o frumusețe uluitoare, niște ochi de-un verde tulburător. Mama ei era picătură cu copila, la fel de frumoasă, cu un aer puțin trist, jucat suav, într-un rol de femeie care se știe frumoasă și privită. Toți din jurul lui Vic le aruncaseră priviri , unii pe ascuns, alții direct și fără ocolișuri. Dar femeia părea să nu-i pese. Se uita într-un punct fix și viața trecea pe lângă ea așa cum trecea metroul prin tunel. Parcă făceau parte din peisaj din totdeauna. Telefonul mârâi, trezindu-l din reverie
*
   - Ana, ce surpriză. Te cam dădusem pierdută.
   - Eh, acum m-ai regăsit. Ce faci?
   - Admiram femeile frumoase, ca să fiu sincer.
   - Doar moșii infantili fac treaba asta.
   - Mă fac că n-am auzit...
   - Îmi pare rău!
   - Nu credeam că știi cuvintele astea. Mă uimești! Nu trebuie să-ți ceri scuze, nu ești prima care mă face moș. Dar și infantil?
   - N-ai înțeles. Nu de asta îmi pare rău. De noi doi îmi pare rău!
   - Nu-mi dau seama ce vrei să spui...
   - De ce ți-am făcut.
   - Ce mi-ai făcut?
   - Am abuzat de tine. Nu trebuia să fac asta. Că te-am murdărit, că mă vezi ca pe-o stricată fără ieșire.
   - Nu-mi dau seama ce ți s-a întâmplat, dar mă uimesc cuvintele tale.
   - Nu s-a întâmplat nimic. Doar mi-a venit mintea la cap.
   - Avortul...
   - Nu a avut loc.
   - Erai hotărâtă...
   - Știu, dar...
   - Ești altă femeie, și o spun cu admirație.
   - Mulțumesc.
   - Valentin?
   - Ce-i cu el?
   - Cum vei proceda?
   - Ca doi oameni maturi.
   - Sunt uimit...
   - Victor, mulțumesc pentru tot.
*
   Și telefonul se opri brusc. Câte stații trecuseră? Fetița roșcată îi făcu cu mâna. Mama ei privi în direcția salutului. Și zâmbi ușor din buze. Și total din ochi, ochi care-l topiră pe Victor. Definitiv.
*
Gari privi coșciugul simplu, închis pentru totdeauna. Maria privea  la rându-i, îngândurată, cutia în care o adunătură de organe zăceau în drumul lor spre descompunere. Cândva, acele organe le vorbiseră celor doi. Nu cu mult timp în urmă. Iar acum... Tăcere.
Maria se ruga. După mulți ani, se ruga.
*
"Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie."- Matei 6
*
Se ruga la ceea ce credea că e Dumnezeu. Se ruga la ceva nedefinit, însă era ceva măreț, ceva ce-i umplea total sufletul scindat până atunci în mii de fragmente. Te unești cu bucățile tale, te resudezi. Sunt acele momente când te scufunzi în tine, când plonjezi în ființa ta cu o forță aproape brutală. Era doar în fața unui cutii de lemn, care simboliza ușa de dincolo, trecerea din materie în imaterie. Sau în orice altceva. Până atunci optase pentru incinerare, dar în acea zi ideea de a se transforma în cenușă nu i se păru de luat în calcul. Poate că mâine redevenea Maria care dorea ca trupul ei să încapă într-o urnă mică care mai apoi, când prezența ei devenea inutilă, să fie vărsată într-un râu, contopită definitiv cu biologicul.
Capela era aproape goală, dar plină în același timp. Gari, Maria, Vali și alte două cunoștințe de-a pictorului.
*
    - Părinte, mulțumim pentru că ați venit.
    - Nu vă faceți probleme. Mă bucur că am putut ajuta. Sincer vorbesc.
*
   - Maria...
   - Părinte...
   - Ești bine?
   - Sunt. Da, sunt bine. Neașteptat de bine.
   - Te-am văzut puțin tulburată.
   - Doar adâncită în mine.
   - Te-ai rugat...
   - Da, așa cum n-am făcut-o vreodată.
   - Să te rogi și pentru mine.
*
Gari privi pe Maria din colțul bisericii. Discuta cu Vali, încet, în șoaptă, cu ochii lăsați în pământ. Vali privea intens chipul Mariei, luminat ușor de lumânarea care ardea lângă icoana Mântuitorului.
*
    - Dă-mi mâinile. Ai trecut prin multe, draga mea.
*
Valie trecu cu degetele peste șirul de tăieturi de deasupra venelor de pe antebraț. Privirea îi căzu apoi pe mâna Mântuitorului, cu gaura unde pironul străpunse  palma.
*
"Ei L-au pus să-şi ducă propria cruce. Ei I-au bătut mâinile şi picioarele în cuie pe cruce şi au ridicat-o. Ei au mai răstignit doi bărbaţi care erau hoţi." - Sfânta Scriptură
*
    - Părinte, acum sunt liniștită. Nu pot spune cum, dar am găsit-o.
   - Nici nu e nevoie să apui. Oricum nu se poate spune. Trebuie doar să fii atentă, atât.
   - Faza cu accidentul...
   - Știu, știu. Am discutat cu Victor despre asta.
   - Nu, altceva vreau să spun. Mama. M-am purtat ca o bezmetică. A greșit mult, dar cine nu greșește?
   - Așa e. Păi, atunci, e momentul să faci următorul pas.
   - Să vorbesc cu ea.
   - Nu!
   - Dar?
   - Să o ierți! Apoi să te împaci cu ea. Abea mai apoi te poți împăca cu adevărat cu tine însăți. Chiar dacă vei vorbi din an în Paște cu ea, dar să fiți împăcate.
   - Înțeleg...
   - Nu este un sfat, Maria. Este un ordin.  Apoi poți veni cu Gari, să vă cunun. Cât mai sunt pe aici...
Sunteți puzzle-ul perfect îmbinat.
*
Ana privea luminițele din bord, picată într-o plăcută melancolie. Era liniștită, dar și simțind un mic dor de Carla. "Ești departe acum. Însă eu trebuie să-mi rezolv problemele...". Pe Carla o lasă în spate în timp ce ea se concentră pe apartamentul unde locuia M. Tatăl copilului.
*
    - Bei ceva?
   - Un ceai.
   - M-am îngrijorat, sincer. Nici n-ai idee prin ce clipe am trecut.
   - Știu.
   - Ana...
   - Îmi cer iertare.
   - Nici nu-ți dai seama cât mă bucur că ești aici... că sunteți aici... Atâtea zile ai avut telefonul închis, mai ales după mesajul tău, că mergi să faci...
    - Am decis să las copilul.
   - Mi-e și frică să întreb ce vei face după.
   - Nu-ți fie. Întreabă-mă.
   - Ce va fi cu soțul tău?
   - Simplu. Voi discuta cu el. Te întrebi ce? Nu știu, dar va fi o discuție deschisă. Și vom trage concluziile.
   - Mai ții la el?
   - Vrei să mă întrebi dacă -l mai iubesc? Poți folosi cuvântul ăsta acum, nu mă mai sperie. Nu, nu-l mai iubesc. Îl iubesc ca om, îl apreciez, mai ales după ce am auzit despre soțul meu  că a făcut niște lucruri mărețe, de care eu habar n-am avut. Am fost oarbă atâția ani... Dar mi-e imposibil să mai reclădesc cu el ceva. Știu, acum trei zile am fost o femeie. Azi sunt alta. Total alta. Poate vrei să știi dacă te iubesc? Nu știu. Cred că da. Oricum, ești tatăl copilului. Și ești un om bun. Mereu ai fost bun cu mine și ai avut răbdare cu mine. Doamne, câtă răbdare ai putut avea cu mine și la câtă batjocură te-am supus... Mi-e frică doar să nu mi se întoarcă roata, să nu te răzbuni într-o zi. Nu, stai, nu te disculpa, știu că nu o vei face, dar voi fi pregătită de asta. Cred.
    - Nu fi prostuță. Nu aș face asta.
   - Știu. Și încă ceva. Nu mai pun gura pe alcool.
*
   Vali privea în gol, așezat pe scaunul din strană. " Am vorbit cu ăștia de sus. I-am calmat, dar trebuie să astupi cumva povestea, să te împaci cu nevastă -ta și să țineți copilul. Bun, de copil n-au insistat prea mult, dar să rămână în curte treaba asta, chiar dacă Ana recurge la avort. Atât am putut scoate de la scârțarii ăștia. A, și cea mai importantă: vor să te mute la o altă parohie. Mai departe, departe de interesele lor. Știi tu, măseaua stricată... Îmi pare rău, dar cam astea sunt veștile". Părintele A. Vali lasă telefonul pe scaun și privi prin biserică. Puse aici cărămidă peste cărămidă. Zile și zile de trudă. Dar și satisfacții. Și însingurări. Și tristeți. Și dezamăgiri. Și trădări... Toate la un loc.
Ana... Ana...
Luă telefonul și sună.
*
   - Ana ...
   - Valentin...
*
    Vali privea chipul Anei, puțin obosit dar foarte senin. Privea mai mereu fața de masă, sau paharul, sau tacâmul. Nu mai era femeia care te împungea cu privirea, acea femeie bătăioasă, gata să te muște de beregată. Era alta. Era o altă persoană, străină lui, cineva cu care nu stătuse nicio secundă până azi. Se stinse vulcanul care mai mereu erupea, se stinse acea ură față de orice. Devenise acea femeie care se poate numi om. Trecuse ani de când nu o observase așa cum o observa acum, atât de calmă și așezată, ai putea spune chiar o ființă angelică. Vali era conștient că greșise, că se îndepărtase de ea, că soția rămase pe locul doi după biserică. Sau biserica îi era refugiul din fața vulcanului Ana? Îl străfulgeră ideea, ceea ce-l îngrozi. Stătea la masă, față în față cu Ana, iar amintirea purtării rasei preoțești i se părea tot mai străină de el. Cu cât Ana se estompa din viața lui, așa dispărea și  dorința de a mai fi preot. Amalia. Da, pentru el Amalia devenea prioritate, iar preoția pe locul doi. Da! Acum înțelegea.  Mersul la biserică devenise un paravan, un motiv de a evada din închisoarea familiară. Era doar un fugar. Acum înțelegea toate trăirile lui contradictorii în fața ipocriziei religiei adoptate în cele mai multe cazuri fals. Iar a te apuca să faci revoluții însemna să te opui orânduirii, care ținea cu tot dinadinsul ca treburile să rămână la fel.
*
    - M-am întâlnit cu Carla. O știi, nu?
   - Am fost informat deja.
   - Îți scapă ceva în viața asta?
*
"Da, Ana, tu mi-ai scăpat. Stau cu tine la masă, așa cum stau cu o străină" Da nu-i spusese asta. Dar Ana simți. Și-l privi pe Vali adânc pentru prima oară de când erau în acel restaurant. Era îmbătrânit, încercănat, ros de probleme.
*
    - Nu arăți bine. Orice decizie va fie să fie, nu lăsa să te afecteze. Am auzit că ți-au pus gând rău cei din birouri.
*
   Pe Ana o cuprinse mila. Atâția ani de trudă și totul se năruia, fără ca el să poată lua decizia. Sau poate că nici nu dorea. Se uita la el și vedea un bărbat care căuta răspunsuri, care acum mergea pe drumul lui. Fiecare era oe drumul lui, dar se chinuiseră ani de-a rândul, dintr-un egoism imbecil. Atunci când adevărul te luminează, te vezi cu adevărat. Bezna în care stătuse Ana o costaseră ani, ani în care practic nu trăise. Refuzase viața cu o stranie consecvență.
*
    - Cum merge sarcina?
   - Bine. Merge înainte.
   - Ăsta e un lucru bun.
*
Cuvintele ieșeau cu greutate. Cel mai potrivit acum era doar să stea amândoi în tăcere, să nu-și spună nimic. Oricum era un progres, ținând cont că, de când erau la masă, nu se certaseră.
*
    - Vii acasă?
   - Deocamdată nu.
   - Într-o zi, trebuie să discutăm despre asta.
   - Știu, Valentin, va trebui să discutăm despre tot. Dar nu azi.
   - Nu, nu azi.
   - Ce face Adelina?
   - Își face griji.
   - Să fie liniștită. Suntem doar doi oameni maturi, nu?
*
Apoi tăcere. Tăcerea deveni cel mai bun limbaj din acea seară.