𝖬𝖾&𝖬𝗒 𝖶𝖾𝗋𝖾𝗐𝗈𝗅𝖿 | ⁱᵐ ᶜʰᵃⁿᵍᵏʸᵘⁿ ✓

ｏｐｔｓｐｒｅｚｅｃｅ

Cât timp Soojin nu se putea mișca – pentru că dacă ar fi făcut-o ar ajunge și mai rănită de ghearele ascuțite ale blondului, ceilalți vârcolaci au avut grijă să îndepărteze din hainele fetei toate armele pe care le putea folosi pentru a se apăra, Shownu luându-le și ducându-le cât mai departe de ea.

Bruneta și-a întors ușor privirea către băiatul la care a ținut acum ceva timp, atunci când Minhyuk nu se mutase încă în Ulsan din cauza prostiei comise de Kihyun.

L-a cunoscut pe Minhyuk la o petrecere la care a acceptat să meargă alături de Minnie și alte câteva fete, și chiar a ținut enorm la el o perioadă bună de timp până când acesta a părăsit-o fără vreo explicație și nu s-a mai arătat vreodată în fața ei.

— Ceea ce mi-a plăcut întotdeauna la tine e că ești al naibii de încăpățânată și aventuroasă. rostește Minhyuk în urechea fetei chiar sub privirea malefică a lui Wonho. Însă e păcat că aceste însușiri îți vor aduce sfârșitul chiar acum și aici.

Acestea fiind spuse, Soojin a fost împinsă dur lângă picioarele lui Wonho, fata ridicându-și chipul ce îi era parțial acoperit de păr înspre alfa-ul ce o privea ca pe propria lui pradă, înghițind ușor în sec la auzul sunetului care a vestit apariția ghearelor albăstruiului.

— Oh, Soojin, nu trebuia să te pui cu noi. o înștiințează liderul pe un ton batjocoritor. Băieți, să înceapă distracția.

Auzind îndemnul vârcolacului, bruneta a început să-și treacă privirea peste trupurile tuturor vârcolacilor care au înconjurat-o, perlele lor sclipitoare ieșind în evidență dat fiind că se aflau cu spatele la sursa de lumină.

Un mic strigăt a părăsit buzele fetei atunci când pumnul lui Wonho s-a încleștat în părul ei des, trăgând de el și ridicând-o pe bruneta îndurerată care din priviri îl ruga să înceteze, alfa-ul în schimb rânjind ca un maniac înainte de a-i ridica ușor bluza cât să aibă acces la bandajul din jurul burticii ei pe care n-a mai așteptat nimic ca să-l sfâșie cu ajutorul ghearelor.

De data asta Soojin a lăsat un adevărat urlet de durere să atace urechile sensibile ale vârcolacilor care în aceste momente de necaz se hrăneau cu durerea ei, întrucât sub bandajul alb se ascundea rana lăsată de alfa-ul din haita T ce încă nu se vindecase complet, lovitura lui Wonho deschizându-i iar rana și pătrunzând chiar mai adânc decât data trecută.

— Asta e tot ce poți?

Micuțul râset ironic al fetei care făcea haz de necaz pentru a-și masca frica și durerea în ciuda situației în care se afla, l-a determinat pe lider să-și arcuiască nervos sprâncenele de curajul ei nelimitat, încleștându-și ușor maxilarul în timp ce se simțea de o mie de ori mai motivat să-i pună capăt zilelor micuței vânătoare de vârcolaci.

— Sunteți cinci lași! Cinci vârcolaci lași ce m-au lăsat complet lipsită de apărare, deoarece știați că v-aș fi făcut față dacă aveam și eu cu ce să atac!

— Cred că ți-ai consumat dreptul la ultimele cuvinte. Hai s-o terminăm, ce zici?

Replică Wonho în timp ce simte că sângele îi circulă mai rapid prin vene, ridicând-o pe fată în aer cu ajutorul mâinii ce îi era prinse în părul ei și hotărând s-o arunce prin trunchiul unui copac, care s-a frânt din cauza forței cu care a fost lovit, – odată cu câteva oase din corpul firav al brunetei.

Odată ce a făcut un dur impact cu pământul, –dar nu mai dur decât cel avut cu bucata groasă de lemn–, Soojin nu a mai găsit puterea necesară pentru a se ridica de acolo, în schimb scăpând numai sunete de durere ce îți puteau sfâșia sufletul, însă nu era și cazul nemiloșilor vârcolaci ce se amuzau de starea ei.