𝖬𝖾&𝖬𝗒 𝖶𝖾𝗋𝖾𝗐𝗈𝗅𝖿 | ⁱᵐ ᶜʰᵃⁿᵍᵏʸᵘⁿ ✓

ｄｏｉｓｐｒｅｚｅｃｅ

— Nici acum nu te-ai vindecat?

Changkyun și-a întors privirea înspre roșcata care a apărut în tocul ușii deschise a dormitorului lui, brunetul trecându-și privirea peste corpul acesteia înainte de a se întoarce cu chipul către oglinda în care se uita pentru a-și schimba bandajul de pe spate ce se umpluse de sânge.

— Nu complet.

Minnie a oftat în sinea ei și și-a lăsat tocurile pantofilor să se audă intrând în încăperea brunetului, înaintând în direcția acestuia în timp ce îi privea abdomenul gol care era întors în direcția ei întrucât rana la care trebuia să fie atent băiatul era în mijlocul spatelui acestuia, ajungând în spatele lui și privind la cum mâinile lui Changkyun ștergeau sângele de pe lângă rana formată din cinci adâncituri cu ajutorul unei bucăți de vată.

— Lasă-mă să te ajut..

Rostește aceasta în timp ce își așează mâna peste a vârcolacului, cerându-i din priviri prin oglindă să o lase pe ea să continue, ceea ce a și făcut.

A rămas nemișcat cu spatele la ea pentru a-i permite să șteargă cu atenție sângele de pe lângă rană, după câteva minute așezând pe suprafața mobilierului bucățile murdare de vată și ridicând în schimb noul bandaj pe care urma să-l înfășoare în jurul brunetului.

Changkyun s-a întors către ea la cererea acesteia, acum privind în jos spre fata care îi lega cu atenție bandajul în lateral, Minnie simțindu-i privirea asupra ei în timp ce băiatul îi putea auzi bătăile inimii care creșteau pe secundă ce trecea.

Roșcata și-a ridicat lent ochii mari în direcția alfa-ului care nu s-a clintit nici după ce fata a terminat treaba pe care a cerut s-o execute, adâncind contactul vizual pe care îl creaseră preț de câteva secunde bune.

— A sunat bunicul, se pare că au ajuns–

Vocea lui Jooheon care s-a auzit de pe hol, urmată de venirea acestuia în încăpere a determinat-o pe Minnie să se îndepărteze rapid de băiat chiar dacă roșcatul deja văzuse ce era de văzut, beta-ul oprindu-se brusc din vorbit.

— Am.. Am întrerupt ceva?

Rostește acesta neștiind ce altă reacție putea să adopte în acest moment, urmând să înghită în sec sub privirea tensionată a fetei, și sub cea neutră a fratelui lui.

— Nu, acum coboram și noi.

Replică Changkyun urmând să-și ridice bluza de pe marginea patului, Minnie lăsându-și privirea să cadă pe podea în timp ce a început să-și mângâie rușinată ceafa, tonul folosit de alfa dându-i de înțeles cât de lipsit de emoții era acesta..

Fără a aștepta vreo altă vorbă din partea celor doi, picioarele fetei au condus-o spre ieșirea din cameră, trecând pe lângă Jooheon și ignorând total privirea pierdută a acestuia care a putut să-i simtă dezamăgirea de la un kilometru depărtare.

— Chiar nu-ți pasă de nimic?

Vorbele tăioase ies fără permisiunea sa din gâtul lui Jooheon, fixându-l pe brunet cu privirea în timp ce și-a adus aminte de momentul de astăzi, din bibliotecă, în care Changkyun nu a putut să-i ia durerea lui Soojin, pe care fără să vrea l-a văzut.

— Poftim? întreabă cel mai mic neînțelegând la ce se referea roșcatul.

— Nimic, nu e absolut nimic. Te așteptăm jos.

Râde acesta nervos înainte de a-i întoarce spatele brunetului și a se face nevăzut după peretele de lângă ușă, lăsându-și fratele confuz și singur în dormitor.