Mariage d'Amour

Capitolul 1

"Jungkook, mai ești atent?" mă aplec peste masă și-i dau părul ce-i intră în ochi, pe spate și găsesc o față încruntată, aproape morăcănoasă.

"Nu-mi place engleza. Și nici nu cred că o să-mi placă." se ridică și se lasă pe spatele spătarului.

"Atunci ce-ți place?" îl privesc cum își scoate din ghiozdan un caiet și un manual.

"Fizica." îmi închid ochii doar de dezgust când văd culegerea de fizică iar el râde.

"Atunci tu-mi faci tema la fizică iar eu le continui pe ale noastre la engleza." trag caietul lui lângă al meu.

"Perfect".

Se lasă cu tăcere. Fiecare este atent la munca lui. Rareori, privim unul la altul sau el îmi privește scrisul și-l admiră.

"Nu uita să scrii mai frumos când vei scrie pe caietul meu." îi aduc aminte.

"Am terminat deja tema ta." zâmbește și-mi arată caietul impecabil scris.

Asta este unul dintre momentele în care privirea lui mă ațintește. Rămân uimită de ceea ce văd iar el pare satisfăcut destul. Închide caietul și-l pune mai departe pe masă.

"Hai să lăsăm temele. E de ajuns."

"N-am terminat încă tema ta." totuși, îmi închide caietul în față.

"Hai să vorbim despre lucruri mai interesante." îl privesc. "Hogi te place."

Nu pot crede că am ajuns la discuția asta. Îmi las capul pe masă și-mi întind mâinile pe ea.

"Știu." îi simt mâna analizând-o pe a mea.

"Ai o nouă vânătaie." îmi retrag mâinile iar el oftează. "Tu îl placi?"

"Pare că-l plac? Nu știu ce să fac în situația asta. Mă cunoaște prea bine ca să mă placă." urmează să-mi ridic și capul de pe masă.

"Cunoaște ceva ce eu nu?" a mușcat exact din locul din care nu voiam să o facă.

"Sunt lucruri pe care nu pot să ți le spun așa de ușor."

"Dar lui Hogi este ușor." replica asta sună un pic... altfel.

"Ești, cumva, gelos pe Hogi?" acum l-am prins și eu cu mâța-n sac.

Se joacă cu un pix de pe masă cât timp se gândește.

"Spune-mi de unde ai vânătăile alea. Până acum au fost biciclete sau poștași peste care ai dat în drum spre liceu. Și sunt foarte sigur că Hogi știe." privesc cum urmele de pe brațele mele devin tot mai movalii.

Și tăcerea este un răspuns. Și parcă amândoi turbăm sub tăcere.

"Hai să ne plimbăm atunci." strânge totul, el, absolut totul.

"Jungkook."

"Nu este nevoie să te scuzi. Nu vrei să-mi spui și nu te oblig. Dar suntem cei mai buni prieteni." ne ridicăm ambii.

E la fel până și când este supărat. Un smoothie de banane și o brioșă, asta cumpără de fiecare dată când eu sau Dasom urmează să ne vedem cu el. Și acum la fel.

I-aș spune atât de multe, precum i-am spus lui Hogi. De fapt, Hogi este un alt subiect. El a descoperit singur pe când Kook vrea să-i spun direct eu. Dar cu ce m-ar ajuta dacă Hogi știe și totul e la fel?

"Te conduc până acasă." e singurul lucru pe care îl aud din discuția pe care o purtăm.

"Nu este nevoie. Mă descurc. Plus că sunt aproape se casă de aici." îl privesc câteva milisecunde cât timp picioarele mele parcă merg singure pe străzile parcului.

"E aproape șase." nu se lasă convins. Și nici nu cred că se va lăsa.

"Serios, Kook. Mă descurc." nu-mi răspunde, dar încă mergem spre casa mea.

Trebuie să-mi fac un plan în minte. Cu câteva case înainte, îi voi spune că am ajuns și că ar fi mai bine să plece acum. Sau mergem mai departe, părând că uit că am ajuns la mine acasă și fac cumva până să o luăm pe o stradă aproape de casa lui ca să plece. Dar e mai riscant așa.

Când privesc în jur, recunosc strada și casele din jur.

"Aproape am ajuns. Mersi că m-ai condus." mă opresc din mers însă el nu.

"Aproape." inima îmi bate din ce în ce mai tare când îl văd apropiindu-se tot mai mult de poartă.

"Bine, am ajuns. Acum poți pleca." îl prind din urmă, el așteptând calm la poartă cu un zâmbet larg pe față.

"Noapte bună, Hiricel." în continuare mândru că m-a condus.

"Noapte bună, Kook." oricât ar zâmbi, privirea mea rămâne serioasă.

Pleacă încet în direcția din care am venit, cu mâinile în buzunar și un pic bulversat. Înghit în sec de nenumărate ori înainte să pășesc înăuntrul curții. Pe tot parcusul drumul poartă-ușă, grija mea crește nemărginos până când scârțâitul ușii distruge globul de sticlă format din liniște pe care l-am construit.

"Cine este băiatul?" vocea răgușită după multe țigări fumate îmi trezește fiori pe spate.

"Un coleg."

"Un coleg?" pașii lui se aud tot mai aproape dar nu am încredere să-i privesc ochii până când nu simt mirosul puternic de alcool.

Ochii... Un negru lucitor, pierdut într-o ceață a beției, abia că mai înțelege câte ceva din ce vede. Nenumărate fire roșii îi ies în evidență și-i dau o anumită tentă de roșeață pe albul imaculat al ochilor scăldați în întuneric, o roșeață la fel de beată precum creierul lui.

Îmi îndrept corpul spre scările primului etaj, dar îmi prinde încheietura într-o strânsoare ce-mi arde pielea. Îl privesc înapoi și-i găsesc ochii ațintiți asupra mea. Îmi dă drumul mâinii și urc scările spre camera mea. Încui ușa și-mi rezem spatele de ea, în minte fiindu-mi răscolite amintiri de pe tot parcursul zilei la liceu. Liniștea mi se cutremură din două motive: primul, mama care se ceartă cu tata cu un scop nerealist de al opri, iar al doilea, câteva pietricele bat în geamul din fața mea.

Sufletul îmi dispare pentru niște momente cât timp mă apropii de geam iar respirația-mi o ia agale când îi văd chipul. Ridic fereastra după care  îi privesc chipul dezamăgit, pe de-o parte, pe de cealaltă, revoltat. Începe, în pas alergător, să meargă spre casa lui.

Îl tot privesc și-l tot privesc. Parcă aș vrea să cobor pe o scară magică până jos și să plec ori singură ori cu el. Doar să plec.

___

Literalmente, încerc să cuprind mai multe concepte în ceea ce postez. Acum sper să și aibe gust bun și să și placă ceea ce scriu. Spor la citit!