În catacombele palatului, statuia zeiței cu trei chipuri îl privea parcă cu reproș.
- Mai scutește-mă. îi vorbi el pe un ton enervat.
Uitase chipul ei. În încercarea de a-i păstra amintirea o desenase, îi ridicase statui, îi scrijelise trăsăturile pe ziduri și pe lemnul copacilor. Dar timpul era un zeu nemilos. Acum, singurele lucruri de care își aducea aminte erau ochii ei de culoarea aurului topit și atingerea mâinilor ei albe și delicate. Focul suferinței începu să pâlpâie în inima lui și în curând o transformă în cenușă. Își dorea să urle. Își dorea să blesteme. Își dorea să ucidă. Însă nu conta ce ar fi făcut nimic nu putea să pună capăt infernului din sufletului lui.
*
Înainte de Naramnyr, care în limba comună însemna "năruirea tutoror tărâmurilor", zei, demoni și restul ființelor naturale și supranaturale își făceau veacul împreună. Nu era întotdeauna pace, dar de cele mai multe ori, când demonii se revoltau nu dura mult până să fie striviți de puterea colosală a vreunui zeu supărat. În încercarea de a găsi un mijloc de a pune capăt conflictelor, zeița Thrys dădu naștere unei ființe umane. Oamenii nu aveau nici puterea zeilor, nici setea de sânge a demonilor. Erau creaturi pașnice, de cele mai multe ori, dar puteau fi ușor influențate de celelalte ființe superioare. De aceea, zeița Thrys făcu o lume aidoma celei care exista deja și o boteza Thrysania și îi închise acolo pe oameni.
Un război cumplit izbucni între cele două rase. Demonii aflaseră că sângele unora dintre ei era fatal pentru ființele superioare. Unul câte unul, zeii căzură. Ultimii rămași în viață, printre care și Thrys fugiră în lumea oamenilor.
Arwin era abia un zeu-copil când ajunse în Thrysania. Totul era aproximativ la fel ca în locul în care se născuse. Singurul lucru diferit era că închis în acel loc, puterea lui se ofili și muri. Mama lui murise în timpul războiului, așa că singura persoană pe care o putea întreba care era cauza fu Thrys.
- Uită de asta, Arwin. Vom trăi și vom muri asemenea acestor ființe de aici. Nu ne mai putem numi zei, dar poate nu e prea târziu să fim oameni.
Arwin o privi cu ochii lui mari, albaștrii și curioși. Nu voia să uite. Nu voia să moară asemenea mamei sale. Voia să devină puternic, atât de puternic încât într-o zi se va întoarce și îi va nimici pe cei care îi furase casa. Pe măsură ce creștea, ideea căpătă din ce în ce mai mult sens în mintea lui. Astfel că în ziua în care Thrys muri, Arwin adună puținii zei care mai existau și le împărtăși un plan pe care îl țesuse cu atenție de-a lungul anilor.
- Demonii ne-au furat tărâmul. Familiile. Viețile și puterile. Suntem condamnați la o viață patetică, noi, care cutreieram cerurile în caruri de foc , clădeam imperii în oceane și îmblânzeam bestiile cumplite din tenebroasele infernuri. Ne vom elibera singuri de lanțurile acestei vieți. Vom conduce Thrysania și lumea de dincolo... La naiba, vom conduce orice lume existentă pentru că noi suntem cei puternici. Vom lua sufletele oamenilor asemenea demonilor. Ne vom ospăta cu energia lor vitală. Și când vechile forțe se vor întoarce la noi vom deschide poarta și ne vom lua casa înapoi. Eu vă voi conduce. Eu vă voi arăta calea.
- O să ne arăți calea spre pieire.
Dintre vechii zei, se ridică o tânără zeiță cu ochii acoperiți de o pânză roșiatică. Edea era numele ei. Mama ei fusese muritoare. Tatăl ei avea sânge demonic. Era o hibridă, privită cu prudență atât de oameni, cât și de zei. Dar el o găsi fascinantă încă din acea zi.
- Și de ce ai crede așa ceva, măreață Edea? o întrebă el cu un zâmbet ascuns.
Însă ea nu zâmbea.
