𝖱𝗈𝗒𝖺𝗅 𝖫𝗈𝗏𝖾 » 𝖧. 𝖧𝗒𝗎𝗇𝗃𝗂𝗇 ✓

༺ ③⑦ ༻

— Ah, Hana. Tocmai ce veneam să vă chem, mâncarea este gata.

Vorbește bătrânica imediat ce Momo intră pe ușa bucătăriei, sprâncenele fetei ce avea mintea în altă parte arcuindu-se preț de câteva secunde întrucât nu știa de unde a apărut adresarea "Hana", însă n-a durat mult să-și aducă aminte și să afișeze un zâmbet ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Miroase delicios.

Afirmă bruneta la câteva secunde după ce privește ceea ce urmau să servească la cină, privirea bucuroasă a femeii căzând pe fusta udă a fetei.

— Unde e Lino?

— Se spală, va veni și el imediat.

— Bine. Ia loc.

Momo a ascultat și a luat loc pe unul dintre cele patru scaune ale mesei, aproape revenindu-și complet de la întâmplarea de mai devreme.

Însă ceea ce ascundea de ochii iubitului ei era faptul că și la Hyunjin ținea aproape la fel de mult cât ținea la Minho, poate chiar la fel de mult, și este profund afectată de faptul că inima ei iubește doi băieți, iar pe unul a trebuit să-l părăsească și să-i frângă inima într-un asemenea hal.

La scurt timp după așezarea celor două femei la masă, ușa casei s-a auzit deschizându-se iar imediat după șatenul și-a făcut apariția în tocul ușii bucătăriei.

— Lino, mâncarea este gata. Iartă-ne că nu te-am așteptat-

Vrea să comunice doamna Min politicoasă, însă vorbele rostite de Minho au făcut ca zâmbetul să-i piară.

— Mulțumesc, bunico, însă nu mi-e foame. Mă duc să mă culc..

Chipul lui Momo imediat s-a schimbat la auzul vorbelor băiatului, tânărul aruncându-le amândurora câte o privire înainte de a se retrage în odaia din dosul casei, lăsându-le pe cele două într-o tăcere apăsătoare și confuză.

După câteva clipe de liniște totală, femeia s-a întors înspre brunetă și a deschis gura pentru a-i spune ceva însă a fost încă o dată întreruptă de fata care s-a ridicat brusc de la locul ei și a pășit cu pași repezi spre ușa bucătăriei, însă nu înainte de a-și motiva gestul.

— Mă scuzați..

Urmând drumul pe care Minho a plecat, a deschis ușa camerei care le-a fost oferită și a făcut contact vizual cu șatenul care tocmai ce își îmbrăca bluza de pijama, el decizând să-și ferească privirea.

— Minho, de ce nu mănânci ceva? Nu ai mai mâncat nimic încă de dimineață.

— Cum am spus, nu mi-e foame.

Îi răspunde scurt și la obiect în timp ce își desface nodul pantalonilor uzi pentru a îi înlocui cu cei de pijama, fata mușcându-și vinovată buzele.

— Îmi pare rău.

— Îmi pare rău.

După câteva secunde de liniște chinuitoare, cei doi au rostit la unison în timp ce și-au intersectat privirile triste, pășind lent unul înspre altul până ce au ajuns față în față.

— Nu trebuia să fac ce am făcut fără să te întreb dacă și tu vrei asta.. Am mers prea departe, îmi pare rău..

Începe băiatul să vorbească primul, nemaiavând curajul de a-și privi iubita în ochi întrucât se simțea ca ultimul om de pe pământ.

— Poftim? replică Momo la un nivel maxim de confuzie, simțind cum inima i se frânge în mii de bucăți la auzul tonului folosit de Minho. Despre ce vorbești, Minho?