Victima frumuseții

Nouă

Talpa cauciucată apăsa pe trotuarul încins al verii din California. Pretutindeni copii de toate vârstele, adulţi şi adolsecenţi ce se bucurau de viaţa pe care o trăiau îi înconjurau fiinţa cu bucurie, punând-o la colţ ca pe un animal trubat cu tristeţea lui.

Totul era binecuvântat cu o aură de veselie în juru-i, ea era singura ce părea să nu se încadreze în acest peisaj minunat. Ştia că nu dusese o viaţă prea bună şi dacă ar fi obligat pe oricare dintre ceilalţi oameni, sigur ar fi reacţionat în acelaşi fel.

Inima bubuia greu în pieptul împodobit de rochia de vară neagră gândindu-se la cele întâmplate. Nu plănuise nicio secundă o luptă corp la corp cu fiinţa dătăroare de viaţă însă ceva în ea explodase ca o supernovă şi distruse orice era în jurul ei. I se părea ceva teribil să vadă în emisiunile televizate lupte părinţi-copii şi îşi dorise ca niciodată să nu ajungă în pielea lor, păcat că soarta nu avuse aceleaşi intenţii.

Cele treizeci şi opt de grade îi puseseră capac chiar şi antiperspirantului aplicat în două staturi aşa că o primă oprire fusese făcută la nici patruzeci de minute de mers.

Îşi aşeză coatele pe măsuţa din micuţa cofetărie de unde comandase un bol cu îngheţată de mentă, ciocolată şi caramel şi o savură prelung în timp ce gândurile încercau să se ordineze pe rafturile minţii. Calculă cu o precizie vagă banii pe care îi luă în portofel şi pe câte zile posibil să îi ajungă. Un bilet de tren sau avion ar fi fost destul de scump, având în vedere că New York-ul era la sute de kilometrii depărtare iar mersul pe jos nu era o soluţie permanentă. Ar fi putut parcurge o bucată de drum pe jos însă la lăsarea serii s-ar fi trezit prin cine ştie ce locuri necunoscute sau în mijlocul pustiului.

Înainte să realizeze, linguriţa argintie lovi fundul cupei în căutarea sa disperată după materia rece şi delicioasă. Julien simţi cum inima ar fi purtat-o înapoi acasă, fiind înfricoşată de viitor aşa că hotărî să plătească şi să se urnească din loc înainte de a fi prea târziu.

-Trei dolari, spuse sec chelneriţa.

Julien deschise portofelul care, culmea, nu avea nicio etichetă de designer, fie ea şi falsă, şi înmână banii datoraţi fetei scunde din stânga sa. Privi dolarii rămaşi şi constată cu stupoare că era nevoie de un miracol pentru a supravieţuii cu cei cincizeci de dolari adunaţi cu chiu, cu vai din buzunarele diferitelor haine.

"Bineînţeles că abia dacă am bani! Îi folosea pe toţi pentru idioţeniile ei. Mereu cerea pentru că îşi futea banii pe te miri ce. Bine că am plecat!"

Trecuse vreme bună de când nu mai mâncase vreo îngheţată iar soarele ardea chiar şi la ora 16:49 în începutul lunii iulie. Broboadele de sudoare se scurgeau încet pe frunte şi pe spate, briza ne mai fiind în stare să le facă faţă pentru a le usca.

Telefonul ei avea baterie pentru mai câteva ore, fiind deja la 68%. Acest gând o înspăimânta. Telefonul însemna pentru ea o sursă de salvare în orice moment. Dacă i s-ar fi făcut rău ar fi sunat pe cineva să vină după ea, ar fi sunat chiar şi la 911 pentru a anunţa serviciile de urgenţe dar toate astea erau cu neputinţă având iPhone-ul stins.

O mică adunare de pomi ce şiroiau pe lângă asfaltul încins îi oferiseră ceva umbră şi câteva momente de reculegere. Se aruncă pe jos, pe iarba moale, cum nu o mai făcuse vreodată, fără să îi pese că ar fi putut să îşi strice vreun milimetru din rochia H&M. Deschise orbeşte fiecare compartiment al celor două geamantane în căutarea unei sticle de apă din cele patru care să fie rece apoi în căutarea unui baton de ciocolată fleoştit.

Ochii albaştrii şi luminoşi priveau cu neputinţă la cele două-trei păsări ce zburau în rânduri repetate prin zonă. Şi-ar fi dorit să poată zbura însă o persoană cu aripi şi pene nu ar fi fost binevenită la concursurile de miss.

Privi în zare în dorinţa de a opri o maşină a cărui şofer să o ia la bord sau măcar să îi indice cât de cât direcţia pe care ar trebui să o urmeze dar nimic nu se văzu. Era un lucru neobişnuit să nu vadă maşini pe stradă, ea fiind obişnuită cu traficul oraşului natal pe care nu îl prea părăsise decât în vizitele la tatăl său şi în trei-patru excursii şcolare banale.

Porni iar la pas. Ce ar fi putut face mai bun un om ce nu ştia pe unde se află dar avea încă un vis viu şi un buget mort? Târăia acele bagaje cu silă, ca şi cum ar fi cărat un cadavru putrezit. Singurul lucru ce o oprea în a le abandona era gândul că domnul Stuward nu ar fi angajat o persoană fără haine.

Plănuise să se prezinte frumos, îşi repetase în minte şi un micuţ discurs. Plănuise să îl impresioneze cu un machiaj natural, o rochie frumoasă de designer, pantofi cu toc înalt şi un parfum floral. Plănuise să arate ca şi cum ar fi venit cu clasa de lux al unui avion de fiţe. În schimb, mintea deja o atenţiona că existau şanse să arate exact ca opusul idealurilor sale.

-Heeeeei păpuşă! exclamă o voce venită de nicăieri.

Fata tresări, obişnuită deja cu urletul liniştii din pustiul în care se află, şi consideră ca temperatura de afară îi provoacă halucinaţii.

-Eşti mută? Cred că e mută, Stan! Hai să ne jucăm cu ea, nu poate ţipa.

-Eşti cretin? ripostă Julien care se convinse că oamenii din halucinaţii nu puteau fi atât de mitocani. Nu sunt mută.

-Uuuu, domnişoară cu atitudine! continuă acel "Stan".

Cei doi băieţi de la volanul unui BMW al cărui model nu-l putea recunoaşte se holbau la ea. Erau doi şateni trecuţi cu puţin de douăzeci de ani, bronzaţi cu urme de ochelari pe faţă şi cu frezele îmbâxite de fixativ.

-Ce faci aici? reluă şoferul.

-Călătoresc.

-O domnişoară ca tine călătoreşte pe jos? Singură? Pe nicăieri?

-Da. Se numeşte jogging.

-Se numeşte nebunie! Frate, cred că pe ast-o bătut-o soarele-n cap prea mult.

Râzând aiurea şoferul afişă un zâmbet idiot pe faţă apoi, trimiţând un sărut purtat de aer, apăsă pedala de acceleraţie şi porni lăsând o dâră de praf în urmă. Tânăra tuşi scurt şi îşi continuă drumul la pas cu o mână deasupra frunţii până la risipirea perturbatorului de aer.

Ştia că acel BMW era o maşină. O chestie cu climă, scaune comode, motor şi care ar fi putut-o duce undeva, poate într-un oraş, dar se simţea uşurată că pierduse un bilet la salvare. Ar fi fost mai bine să înnopteze sub cerul instelat sau într-un copac decât cu două "specimene" ca Stan şi tipul fără un dinte.