Victima frumuseții

Zece

"Hai cu mine să cântăm Duuuda, Duuuda

Hai cu mine să cântăm Duda toatăăă ziuuuaaa!"

Ritmicitatea era resimţită şi în paşii pe care îi făcea, ajutându-se de melodii copilăreşti pentru a se menţine vioaie după aproape cinci ore de mers continuu. În concentrarea asupra călătoriei nici nu realiză câte melodii schimbase, trecând de la unele la altele:

"Bătrânul McDonald avea o fermăă..

Dar i-a confiscat-o statuuuul

Ya ya yooo!"

Începu să râdă de una singură sub cerul înstelat la rostirea versurilor, amintindu-şi cu plăcere de unul din serialele sale preferate ale copilăriei: Viaţa cu Louis.

De la râs la plâns nu fusese decât un hop mic trecut cu foarte mare dibăcie. Privirea se înceţoşă încetul cu încetul iar imaginea vizuală deveni lăptoasă şi ambiguă. Picături ce în mod sigur nu erau de ploaie începură a se prelinge pe chip şi a întinde puţinul machiaj care mai rămase în urma ultimelor trei şedinţe de plâns.

Sentimentul de gol ce îi măcina întregul corp o induse într-o stare melancolică acută, adâncă ca o prăpastie pentru care nu deţinea o scară suficient de lungă. Încercă în zadar să îşi înghită gemetele deoarece păreau că ele se înţepeneau în gât, făcând-o să se înnece.

Se aşeză, precum ultima dată, în fund pe unde apucă şi îşi prinse faţa între pălmile murdare. Plânse atât de abundent încât s-ar putea spune că încerca să îşi spele mâinile la robinet.

Ajunse în acel punct al călătoriei în care realiză ce stupidă fusese. Realiză cât de aiurea reacţionase în dimineaţa acelei zile de coşmar, cum îşi prinse mama de gât şi aproape că o lăsă să-i cadă rece în mâinile-i crude. Realiză cât de aproape era visul de ea, dar cât de departe era de fapt drumul spre el. Realiza că şi dacă va da Domnul să ajungă în marele oraş, Edward îi va da cu piciorul ca unui câine vagabond deoarece nu existau şanse ca ea să arate spectaculos în faţa lui după o aşa călătorie. Realiză şi că deja consumase un sfert din mâncare, toate sticlele cu apă şi se afla pe un drum lung şi nepopulat unde doar diamantele cereşti şi câteva becuri pâlpâitoare de pe stâlpi îi mai luminau calea.

Îşi trase nasul şi se şterse cu un şerveţel uscat, apoi trecu unul umed în josul ochilor pentru a şterge şi ultima picătură de rimel scurs care ar fi putut speria orice posibil salvator.

Îndepărtă şerveţelele de chipul său şi le băgă înapoi în geantă, cu gândul de a le refolosi în caz de nevoie.

Cu faţa fără machiaj realiză că se simţea goală. Era goală de frumuseţe, de bucurie, de bani, de mâncare, de familie. Goală de toate.

Muşcă, ca urmare al unui tic nervos dezvoltat de-a lungul călătoriei, de buza ce era deja spartă puţin în două locuri şi ce ustura la fiecare atingere a limbii. Se îmbărbătă astfel, prin durere, şi îşi reluă drumul.

Scoase telefonul din buzunar şi îşi activă datele mobile pentru a căuta pe Google Maps orice ajutor. Aşteptă cu sufletul la gură reacţia smartphone-ului pe ecranul căruia învârtea o rotiţă de actualizare. Google Maps-ul se deschise apoi afişă lipsa semnalului, nefiind în stare să îi arate unde se află. Ultima fărâmă de speranţă ce încolţi în sufletul lui Julien se stinse asemenea unui fulger ce străluceşte o secundă apoi lasă întuneric.

Oftă şi continuă să meargă în timp ce se strufoca în utilizarea cunoştinţelor de geografie şi astronomie. Învăţase că Steaua Nordului indicase adesea drumul oamenilor pierduţi şi fără speranţă ca ea şi vizualiză harta virtuală de câteva ori înainte de a păşi în bucătăria ororii, două aspecte ce îi dădeau o vagă idee despre direcţia în care trebuie să o apuce.

Exista totuşi o problemă în micul ei plan ştiinţifico-orientativ: direcţia pe care cunoştinţele ei o indicau era una de-a lungul pământului necunoscut, neluminat şi neasfaltat. Era de fapt un drum ne-existent. Ar fi luat-o la picior ca şi pe pământul de arat al nimănui aşa că decise să urmeze şoseaua până într-un loc populat unde să ceară sfaturi autorizate.

Merse, merse, merse, merse, merse şi făcuse şi un selfie. Dacă avea cineva să o găsească trebuia să lase o amintire. Bateria mai avea 18% însă nu îi folosea la nimic fără reţea telefonică.

"M-a mâncat în cur, nu? Aşa-i. Şi când mă mâncă trebuie să mă scarpin, aparent. Acum sunt aici.. pe Pământ.. nu ştiu unde mai exact, undeva pe hartă, fiind jegoasă, nemachiată, singură, însetată şi înfrigurată. Voi muri, clar."

Gândurile sadice o însoţiseră ceva vreme dar apoi îi dădură libertate din simplul motiv că era prea obosită să se mai fi gândit la ceva.

Decise doar cu o parte din minte, fără a consulta secţiunea "Motive", să o ia la fugă pe stradă ca şi cum aşa ar fi rezolvat ceva. Pur şi simplu se trezi fugind şi gâfâind, cu geamantanele prăfuite. Se opri pentru a-şi trage sufletul apoi repetă procedeul de vreo patru ori.

-AM AJUUUUUUNS! strigă în gura mare. AM AJUNS LA UN COPAAAAAC!

Măreţul copăcel din faţa sa "o privea" încântat însă fără să îi răspundă. Fu intimidat atunci când tânărul model, sau ce mai rămăsese din el, se sprijini de trunchiul său respirând extenuat.

O parte din Julien rămase destul de trază încât să realizeze că este atât de terminată psihic şi fizic încât ar fi putut curând să vorbească cu o piatră aşa că hotărî să se odihnească.

Observă că arborele nu era înalt iar crengile îi erau suficient de solide să menţină cele cincizeci de kilograme pe care le avea şi pe care Dominique le negase la înscrierea în concurs. Se gândise în sinea ei că poate dacă doarme pe jos are şanse să nu se mai trezească în puţina siguranţă pe care o deţinea.

Se agăţase cu mâinile de creanga joasă ridicându-se pe vârfuri şi încercă să îşi ridice propria greutate, totuşi fără speranţă. O nouă idee nu foarte mult gândită o ajută să nu îşi piardă cumpatul. Aşeză cele două valize una peste alta apoi se urcă pe ele reîncercând. În această variantă era aproape dar nu destul. Răsuci geamantanele, unul pe orizontală- ca bază- şi unul pe verticală- ca stâlp- şi se urcă ca la echilibristică pe ele, reuşind să îşi treacă piciorul abia-abia peste ramură şi să se aşeze pe ea.

-Mulţumesc că mă adăposteşti, pomule! mulţumi cu o sinceritate dementă în ton. Eşti singurul meu prieten aici, suntem doar noi doi. Nu mai e mama, nu e tata, nu e nici măcar Tessa.. Ia spune-mi? Am procedat greşit că am plecat de acasă să îmi urmez visele de a deveni model? Huh?

Stătu puţină vreme în linişte, timp în care se potrivi pentru un somn scurt.

-Nici eu nu aş vorbi cu mine uneori.. Mă simt ca un animal turbat pentru că am lovit-o pe mama. Sunt o persoană groaznică..

Gândurile se opriră în acest punct iar mintea se lăsă purtată pe undele somnului mult aşteptat.