Victima frumuseții

Şase

        Parcă uitând că tenul nu îi era aproape niciodată în timpul unei zile natural, îşi şterse urmele umede lăsate de broboadele fierbinţi cu dosul palmei. Tresări în momentul în care simţi că aspectul nu îi este în regulă şi se şocă la vederea culorilor rămase pe pielea mâinii.

        Abandonă acolo cuţitul şi legumele fără a da o explicaţie, luând-o la goană spre baia de la etaj. Nu putea lăsa pe nimeni să o vadă cu frumuseţea ştearsă şi mai ales din cauza plânsului. Se încuie în baia de un albastru pastel în timp ce se privi în oglindă.

        Bronzul uniform şi tenul ca la carte erau distruse. În locul aspectului perfect se afla acum unul horror. Rimelul se amestecase cu lacrimile şi desenară râuri negricioase pe obraji, fondul de ten se şterse în unele locuri şi dădea impresia cum că al său chip era făurit din mai multe bucăţi de piele cusute, ca Frankenstein.

        Ciudat pentru ea era faptul că nu ştergerea machiajului - lucru ce în general îi punea capac şi o făcea să explodeze - era problema, ci acele legume. Nu înţelegea de ce o afectase atât de tare faptul că nu ştia să le taie. În toată viaţa ei nu lucrase nimic şi nu se simţise vinovată. Era singura persoană de nouăsprezece ani sau mai tânără pe care ea o cunoştea a nu spăla vase, a nu aspira sau mătura, a nu şterge praful, a nu şti să gătească nici măcar o supă la plic sau o omletă simplă. Aceste treburi pe care alţi oameni le fac legaţi la ochi ei i se părau inutile. Visase, şi ea dar şi Dominique, mereu la o viaţă luxoasă, o viaţă ce presupunea deţinerea unor valeţi şi servitoare aşa că treburile casnice nu se aflau niciodată pe lista de priorităţi.

        De voie, de nevoie, Dominique mai îndeplindea sarcini din când în când deoarece creştea singură o aproape-femeie ce ar fi murit cu mâncarea în frigider din simplul fapt că nu ar fi ştiut să o încălzească. Blonda nu o învăţase pe Julien să facă nimic trebuincios şi sperase mereu că nu îşi va alege un soţ ce va avea aceste pretenţii de la ea. Nu o învăţase nimic, defapt! Faptul acesta se datora atât aspiraţiilor pentru viitorul de V.I.P dar şi din cauza instinctului matern foarte scăzut şi uneori nul.

        -Julien, eşti bine? răsună o voce masculină plăcută de pe coridor.

        -Da, am avut doar...nevoie urgentă la baie, tată!

        Paşii se auziră îndepărtându-se de uşă şi continuându-se pe scările de lemn alb.

        Un zâmbet încolţi pe buzele tinerei. Îşi adorase tatăl de când se ştia. Deşi nu mai locuiesc împreună şi se obişnuise mai mult cu prezenţa mamei sale, îşi amintea cu plăcere clipele copilăriei când doar el se juca cu ea deoarece celălalt părinte şi-ar fi rupt o unghie şi ar fi suferit. Încă îşi amintea toate dăţile când Peter venise după divorţ de la serviciu încă în costum, oprise la fosta reşedinţă conjugală, îşi luase fiica şi o duse în parc. La fel de vii în minte îi erau şi toate aventurile petrecute împreună, toate vizitele între locul de joacă şi camera de gardă din cauza loviturilor de bună-purtare.

        Deschise robinetul şi lăsă apa rece să se scurgă în chiuvetă. Se mai privi pentru o ultimă dată apoi adună apă în palmele-i lipite şi începu să îşi spele orice urmă de machiaj. După ce prosopul îşi făcu treaba, Julien căută cu privirea orice produs de make-up din mica odaie însă fără succes. Arăta groaznic şi o ştia chiar ea.

        Pentru a improviza, tânăra Lindembrook începu să îşi înfigă caninii în buze pentru a le oferi un strop de roşeaţă, se piţigă de pielea moale a obrajilor pentru acelaşi efect. Mica şedinţă de tortură îmbunătăţi imaginea vizuală asupra sinelui însă nu era suficient. Cele aproximativ patru aluniţe distribuite aleatoriu pe chip erau la vedere, la fel şi una-două urme rămase în urma varicelei, genele nu erau la fel de lungi ca în general iar sprâncenele nu erau la fel de dese fără creionul ajutător.

        Un tropot puternic cauzat de paşii repezi ai brunetei răsună pe scări. Peter şi Hariet priviră îngrijoraţi atunci când musafirul trecu pe lângă ei în fugă, cu capul în jos şi un prosop pe post de glugă pentru acoperire şi se închuie în maşină. Aceasta aprinse becul din interiorul Renault-ului şi arătă semnul specific like-ului de pe Facebook pentru a confirma că se simte bine celor doi adulţi speriaţi din cadrul uşii de la intrare.

        Începu să cotrobăie prin bordul maşinii în căutarea unor instrumente vitale pe care nu le găsi în primă fază. Fusese nevoie de un minut de gândire pentru a-şi aminti ascunzătoarea secretă. Îşi aplecă corpul până când mâinile fură capabile să pătrundă sub scaunul însoţitorului din dreapta şi cuprinseră comoara. Scoase de sub scaun o cutie albă însemnată cu o cruce roşie pe care scria vizibil "Trusă de prim ajutor". O deschise în grabă şi se privi în oglinda din capac.

        Acea trusă de ajutor fusese defapt transformată cu multă dibăcie de către femelele fashioniste, Julien Lindembrook şi Dominique Hatier, într-o trusă de care aveau cu adevărat nevoie - una de cosmetică. Lipiseră cu super glue o oglindă ce se încadra perfect în capacul de plastic, încorporară o paletă de culori standard pentru obraz, una pentru pleoape, făuriseră un suport pentru un rimel, un ruj într-o nuanţă ce se potrivea oricărui machiaj, un creion şi un mini tub de fond de ten universal. Părea că într-un accident această trusă era salvarea lor, aşa cum era în acest moment.

        Uşa casei se deschise şi se închise la scurt timp iar în bucătărie păşi modelul proaspăt machiat şi căreia frumuseţea îi redevenise prietenă. Se aşeză fără a da explicaţii la masă cu ceilalţi doi oameni ce stătură hămesiţi cu farfuriile în faţă şi privind mâncarea pentru a o aştepta.

        -Vă doresc poftă bună! ură Julien veselă.

        Ceilalţi doi confirmară şi se năpustiră pe mâncare la fel cum ea se năpusti asupra fondului de ten.

        Cina decurse excelent. Cei trei aflaţi la masă făcuseră conversaţie, râseră şi spuseseră glume, povestiră diverse chestii şi făcură cunoştinţă cu cel mai recent concurs câştigat de fiica lui Peter.

        Julien îşi privea tatăl parcă cu mai multă uimire decât vreodată. Nu îl mai văzuse de luni bune iar acum îi părea schimbat, schimbat în bine. Cearcănele veşnice dispărură ca după un concediu în Hawaii. Alegerile vestimentare îi erau surprinzător de bune judecând după cămaşa maronie, perechea de blugi albastră închis cu o tentă skinny tinerească şi pantofii din piele maro şi aer vintage. Părul şaten închis era nici prea mare, nici prea scurt şi aranjat într-un stil ciufulit ce aducea puţin cu al lui Paul Wesley iar ochii căptui erau plini de dragăste iarăşi, aspect ce o bucura.

        -Am primit o ofertă de modelling însă mama nu îmi dă voie. Vorbeşti tu cu ea?

        Expresia de pe chipul bărbatului de patruzeci de ani se schimbă radical la auzul vorbelor.

        -Eu? Eu să vorbesc cu Dominique? spuse îngrozit.