Victima frumuseții

Paisprezece

-Și vezi tu, așa am ajuns în mașina ta..

-Wow, ai trecut prin atâtea pentru.. ce? Pentru bani? Pentru o revoltă împotriva mamei tale? Pentru a poza?

-Pentru toate. 

-Ești puțin cam dusă. Adică puteai să aștepți până la o alta ofertă.

-Cine știe dacă ar fi venit și oricum vroiam să îi demonstrez mamei că nu am nevoie de gura ei și de regulile ei.

-Și se merită?

-Momentan nu, dar se va merita când voi ajunge la adresa propusă.

Femeia deschise gura pentru a mai spune ceva însă hotărî să își înghită cuvintele. Ce rost ar fi avut să se contrazică cu cineva ca Julien? Tânăra era fixată și bătută în cuie împreună cu ideea ei. Era convinsă ca are dreptate, că face ceea ce e bine și că e nevoie să îndure orice pentru a-și împlini visul de model independent cu bani.

Motorul automobilului se opri la un moment dat, înainte ca bruneta să se trezească din discuția cu sine. 

-Am ajuns. Ai grijă de tine și.. baftă cu planul tău nebunesc!

-Mulțumesc! spuse veselă fata cu ochii albaștrii strălucitori în timp ce își coborî bagajul din mașină. Făcu cu mâna mijlocului de transport ce se îndepărta tot mai mult de ea apoi trase aer adânc în piept.

Abia după câteva secunde de privit în gol realiză unde se află. Oamenii treceau unul pe lângă altul, neavând loc pe imensul trotuar înconjurat de o parte de șosea iar de cealaltă de blocuri imense. Se izbeau unii de alții cu shakeuri în mână, holbându-se în telefoane fără nicio expresie sau din nenumărate alte motive. Ridicau capul și priveau cu dezgust nou-ajunsa din orașul lor. Cei ce veneau din față o ocoleau pe cât posibil iar trecătorii din spate o îmbrânceau neatenți.

-Ai grijă, ratato! se auzi un glas al unei femei grăbite îmbrăcată într-un costum scump și cu o servietă în mână.

Acesta era mirajul New Yorkului pe care îl așteptase atât. Străzi ceva mai răcoroase, umbrite de clădiri impunătoare, oameni grăbiți sau prinși în lumea lor fără sens sau slujbă, vulgaritate, prejudecăți, traficul interminabil al mașinilor, claxoanele ce răsunau ca o simfonie în contratimp, țipetele șoferilor de mașini personale sau de taxiuri și multe altele.

Inima bătea cu o repeziciune ciudată în pieptul fetei. Era o inimă ce acum bătea de bucurie. Tot drumul dusese, într-un final, la destinația stabilită. Se putea simți ușurată, reușise să parcurgă întreg drumul și se apropia tot mai mult de îndeplinirea țelului. Simțea în corp o adrenalină stranie ce o făcea să se creadă ca ajunsă în Rai, nu într-un oraș american. 

După ce la urechiile împodobite de niște cercei micuți în formă de romb negru ajunseră alte câteva insulte și înjurături, Julien realiză că era timpul să se urnească din loc. Stând acolo și admirând jungla de beton în care ajunse nu făcea altceva decât să fie un stâlp de care toți se izbesc în drumul lor prin viață. Avea de gând să fie și ea o newyorkeză tipică, să se lovească și ea încrezătoare de cei ce nu aveau habar în ce direcție să o apuce, să fie tipul de om care știe unde se duce și ce metrou trebuie să folosească. Își jurase propriei persoane că în dată ce va face primul pas, în orice direcție, pe trotuarul rece va ști unde se duce. Își jurase că nu a venit aici să admire locul, ci să facă în așa fel încât locul să o admire pe ea.

Și iat-o, primul pas fusese făcut în față abia după ce se asigură că va călca cu membrul drept. Își mișcă rigidă și celalalt membru, reamintindu-și parcă cum stă treaba cu umblatul. Mușcă buza interioară și porni, de data aceasta mergând ca un om normal.