Imperiul Black

Capitolul 14

Abby

Suntem bine. A trecut mai bine de o săptămână de când a noastră familie ne-a impus să ne căsătorim. Da, știu, puteam să refuz, dar simt că trăiesc. Nu prin sex și prin o dragoste de adolescenți. De când îl cunosc viața mea a luat o întorsătură drastică, ai mei știu ce conduc, mama trăiește, i-am revăzut pe cei din Sicilia,am fost împușcată, nu o dată și de doua ori.
Apropo ce împușcături, Marco a întrat la închisoare. Și-a recunoscut vina fără să tragă familia în procese de ani întregi.

Acum totul este bine. Chiar este și asta mă sperie. Pot spune că mai mult sentimentele mele pentru el mă sperie. Sunt sentimente multe și amestecate. Totul a pornit de la un sărut furat, la mai multe săruturi furate, până la o noapte în doi, doua, trei. Totul până la sentimente.
Cum se spune când vorbești de lup, lupul este la ușa. Mai bine zis în cazul meu: când te gândești la lup, lupul este la ușa.
Fără să bată la ușa, dă buzna la mine în birou:
—Pentru că este miercuri și este miercuri Iataliană la restaurantul de peste drum. Nu vrei să mergem să luăm prânzul?
Pe pune pe scaunul din față biroului meu, tolănit. A luat un dosar pentru A&S și începe să-l răsfoiască. Mă ajută din când în când la A&S cu partea de administrație decât am ieșit din spital.
—Nu prea pot, trebuie să mă văd cu Emilie Decker, îl anunț.

—Cine este? întreba ridicându-se după scaun și se rezemă de partea unde stau eu la birou.

—Un creator de modă. Este prietenă cu Emma, nu pot să o refuz, mă plâng eu.

Mă ridic și îmi iau geanta. Nu fac prea mulți pași că Alec mă prinde de încheietură. Într-o fracțiune de secundă sunt pe birou.

—Pe birou am mai făcut-o, dar pe un birou prin de dosare nu, îmi șoptește la urechie.

—Întârzi, mă revanșez în seară asta promit!
Mă uit în ochii lui, acum de un alabastru deschis. Întind degetul mic și spun:
—Pinkie promis!

—Nu cred în așa ceva, dar fie.
Întinde și el degetul. Mă aplec și îl sărut scrut și mă dau jos după birou.
Poc.
Poc din nou.

Cana de cafea spartă pe jos și cafeaua pe birou în dosarele mele. S-a duc cu întâlnirea mea cu Emilie. S-a duc cu dosarele.

—Acum chiar întârzi.
Mă apuc repede să iau dosarele și șterg în locul unde cafea s-a răspândit. Alec aduna cioburile.

—Au, la naibii!

—Ești bine? Nu îmi spune că te-ai tă...

Își ridica mâna în sus. Sângele îi umple în câteva secunde mâna.

—Asta am făcut! Du-te, poate mai ai o șansă să ajungi la timp.

Mă uit la mâna lui acum plină de sânge, pe jos este sânge, pe cămașă lui este sânge, pe cioburi este sânge. Nu știu ce să fac, mă uit la el și mă panghez. Caut sursa de prim ajutor.
Nu este.
Ce pot face?

—Ab, calmează-te, sunt bine. Cauți trusa de prim ajutor?
Dau din cap că da.

—E în bucătărie.

—Bine.

Inima mea bate prea tare.
Alerg spre partea opusa a biroului meu, sunt în firma mea și mă simt pierdută.

***

Acum e bine. I-am oprit sângerarea cât de cât. El e la spital, eu în drum spre întâlnirea cu Emilie. Mă simt groaznic, mă simt o iubită groaznică. Cel mai probabil eu am vărsat cana și am dat-o jos. E vina mea. Trebuia să fiu cu el la spital, dar nu sunt. Am vrut să merg cu el la spital, dar a insistat că e mai bine să nu merg. Nici măcar nu a vrut să-l duc eu. S-a dus singur.
Oare cum a conduc? S-a descurcat doar cu stânga?
E supărat pe mine?
Oare este atât de garv încât trebuie cusut?
Oare merit să fiu iubita lui?