O bucată din sufletul rătăcitorului

Nebunia revine

Nebunia revine

I

Să mergi mână-n mână cu disperarea

Să vrei să treci marea,

La mijloc să te abandoneze

Să-ţi arate viaţa ta care atârnă de pioneze.

II

Departe e trecutul colorat

În care cu veselia şi bucuria erai înarmat.

Departe e visul pe care-l aveai

Să ai un viitor în care nu mureai.

III

Închişi între patru albi pereţi

Nu mai aveţi ce să vreţi

Să treceţi prin viaţă ca o fantomă

Nebunia fiind preferata voastră aromă.

IV

Să vrei aerul curat, de mireasma florilor îmbătat

Să vrei să simţi vântul cum adie,

Dar să nu primeşti acea bucurie...

Se adună mai multă agonie.

V

Vina să te îmbrăţişeze, trecutul să te prindă

Lanţurile groase ale disperării să te cuprindă.

Din nou şi din nou până te vede căzut

Viaţă să rămână în a trecutului glas mut.

VI

Curând abisul se arată,

Ea se bucură de disperarea ce te poartă,

Tu să încerci să ţipi, să fugi,

Drumurile pe care le vezi fiind prea lungi.

VII

Să-ţi fie dor, să mori încet

Lumina ochilor tăi scăzând lent.

Acel gemuleţ prin care zăreşti viaţa

Lumina din el fiind precum povaţa

Sufletului rătăcitor.

VIII

Picuri reci de ploaie să fie în ale tale amintiri

Sufletul tău pustiu răscolind printre vechi gândiri

Unele din ele să-ţi transmită anumite priviri

Când le zăreşti, uiţi să respiri.

IX

Poate te înşeală auzul, dar auzi un glas

Care ţipă să nu mai faci un pas

Să te afunzi mai rău nu e bine

Abisul găzduieşte ceva...şi vine.

X

Să simţi durerea, să te acapareze

Fiorii fricii să te tortureze

Să nu mai poţi face nimic

În acea întunecime să te simţi mic.

XI

Speranţa să fie foarte departe

Ca acele gânduri duse, deşarte

să te lase în agonie, imediat

Cum simţi că viitorul nu poate fi remediat.

XII

Între cinci scânduri tu te vezi

La incepuri speri să visezi

Dar când adevărul îl realizezi

Nu poţi, nu vrei să crezi.