Febril în iulie (boy x boy)

ღ Capitolul 8 ღ

Era deja destul de târziu și chiar nu voiam să mă întorc la masă. Mai ales dacă se dusese și Kai. Sarai pregătise câteva camere pentru cei care dansaseră, așa că o chemasem deoparte și îi cerusem cheia pentru a mă retrage.

— Sigur nu vrei să mai rămâi? mă întrebase.

Afirmasem cu o mișcare din cap:

— Sunt epuizat și abia aștept să mă întind, îi spusesem. 

Păruse să mă înțeleagă și-mi înmânase cheia.

— Bine. Am stabilit câte două persoane în fiecare cameră. Aveți paturi separate. Uită-te după numărul de pe cheie. 

Simțisem un junghi scurt în piept când menționase de a doua persoană, însă refuzasem să schițez vreo emoție. 

— Nu mă întrebi cu cine te-am pus? întrebase, rânjind.

— Sunt destul de sigur că știu. 

Până la urmă știa că locuiesc împreună cu brunetul și că nu m-aș simți confortabil cu altcineva, iar Sarai nu e tocmai genul care să vrea să-mi facă în contră. O văzusem zâmbind puțin mai larg și oarecum îmi făcusem griji. Speram din suflet să nu fi văzut nimic din ce n-ar trebui în seara asta. 

— Okay. Ne vedem dimineață. Noapte bună! îmi spusese.

Îmi întorsese spatele și se îndepărtase, iar eu o luasem la pas către etaj. În hotel era temperatura perfectă și chiar speram să fie așa și în camera pe care o primisem. Înainte să înceapă balul, Sarai ne dusese bagajele în camere și doar ca să fiu sigur îmi adusesem cele mai subțiri haine în care să dorm. Preferam să-mi ridic pătura până la gât decât să mor de cald. 

Ajunsesem pe holul primului etaj atunci când mă simțisem urmărit. Nu mă uitasem înapoi, ci îmi venise altă idee. Mai făcusem câțiva pași, după care mă aplecasem și mă prefăcusem că-mi leg șiretul. Întorsesem capul foarte puțin spre stânga și văzusem o umbră. Oricine ar fi fost, îmi dădea o stare de neliniște și câteva amintiri neplăcute mi se strecuraseră în minte, panicându-mă. Într-o clipă mă ridicasem cu viteză, întorcându-mă cu fața spre persoana respectivă și fiind gata să înfrunt orice situație. 

Fusesem întâmpinat de doi ochi verzi care mă priveau curioși și îmi luase câteva clipe să realizez cine era. 

— Bună, Nicholas. 

Vocea lui era incredibil de liniștitoare, iar zâmbetul de pe față părea autentic. Îl cunoșteam. Se schimbase de când terminaserăm liceul, dar încă-i recunoșteam figura. Îmi trecuseră prin cap mai multe momente din liceu și parcă-mi venise să râd. 

—  Killian Roy, îi rostisem numele și-mi încrucișasem brațele la piept. Cum de nu te-am văzut toată seara? 

Mă uitasem către masca pe care o ținea cu un deget. 

— Probabil erai prea ocupat. Cel puțin așa păreai când ai trecut pe lângă mine. 

— Am trecut? întrebasem rapid.

— Da, cred că mergeai la baie? 

Păruse că voia să-i confirm, așa că n-o făcusem în totalitate:

— Posibil. 

Îmi analizase ținuta și făcuse un semn către cămașa mea.

— E totul în regulă? 

— Oh, asta. Da. Sarai nu se prea uită pe unde merge. Știi și tu cum e. 

Șatenul zâmbise și afirmase cu o mișcare scurtă din cap.