Febril în iulie (boy x boy)

ღ Capitolul 13 ღ

Contrar așteptărilor mele, îmi fusese extrem de greu să dau ochii cu brunetul. Încercasem de mai multe ori să-mi fac curaj și plănuisem să discut cu el, însă de fiecare dată mă dădusem bătut.

Trecuse aproape o zi de când fusesem în club. Îmi revenisem cu greu, dar Kai fusese lângă mine și se asigurase că am tot ce îmi trebuie și că mă simt bine. Refuzasem să merg la spital, căci nu voiam să mă complic. Cu siguranță mi-ar fi cerut detalii și ar fi fost implicată și poliția, iar eu chiar nu aveam starea necesară pentru așa ceva.

Oftasem lung, trântind sticla de bere pe masă puțin cam tare. În fața mea, Killian luase ultima gură de bere și se uitase pe furiș spre mine. Tocmai ce îi explicasem de ce nu voiam să depun o plângere la poliție și îl asigurasem că totul era în regulă. Nu-i dădusem alte detalii în legătură cu noaptea aceea, pentru că păruse să își dea seama în momentul în care îmi văzuse gâtul. Nu avusesem cu ce să ascund urmele pe care mi le făcuse brunetul și oarecum nici nu voisem. Îi evitasem privirea și mai luasem o gură de bere.

— Bănuiesc că s-au dus șansele mele, spusese.

Terasa la care eram se aglomerase, iar Killian începuse să arate tot mai inconfortabil. Se apropia miezul nopții și mi se părea că stătusem mai mult decât plănuisem. Șatenul doar făcea situația mai dificilă, căci nu știam ce să-i spun. Nu voiam să fiu nesimțit. Nu merita.

— Ian...

— E în regulă, se băgase el. Nu e așa o tragedie pe cum pare, doar că azi sunt dat peste cap din cauza părinților mei și de aia am fața asta.

Încercase să râdă, dar eu mă încruntasem.

— S-au întors? întrebasem.

Aprobase cu o mișcare din cap și îi pierise orice urmă de zâmbet. Mă enervasem și-mi încleștasem maxilarul. Știam cum erau părinții lui. Nu reușisem să scap nici în ziua de azi de dezgustul pe care-l aveam față de ei. Îmi părea rău că Ian trebuia să stea cu ei. L-aș fi luat la mine dacă situația nu era așa...

...apoi mi se aprinsese un beculeț:

— Sarai ar fi mai mult decât bucuroasă dacă ai sta la ea...

Privirea pe care mi-o aruncase mă făcuse să tac.

— Știu cât de bucuroasă ar fi, spusese, accentuând al patrulea cuvânt, aproape făcându-l să sune ironic. Mai ales acum că părinții ei au plecat. N-aș vrea să mă pună într-o situație dificilă.

Oftasem, căci avea dreptate. Sarai și-ar fi încercat norocul în secunda doi dacă l-ar fi avut pe șaten chiar și o singură noapte acolo. Întotdeauna crezuse că ar putea să-l schimbe dacă ar avea șansa. Nu era deranjată de faptul că Ian e atras de tipi —ba chiar i se părea drăguț uneori—, dar îi plăcea de el de multă vreme, destul de tare încât să și-l dorească... lucru pe care șatenul nu-l voia.

Bătusem cu degetele în masă, gândindu-mă la altă soluție. Oricare alt loc ar fi fost mai bun, numai să nu meargă acasă. Îl înțelegeam. Îl susțineam, chiar.

— Noaptea asta voi sta la un hotel. Mai departe văd eu.

Fusesem pe cale să aprob cu o mișcare din cap, dar îmi amintisem ceva:

— Ți-ai recuperat portofelul? întrebasem.

— Bănuiesc că-l găsesc acolo.

Știam deja despre care hotel vorbea. Zâmbisem și dădusem din cap.

— Vrei să vin cu tine până acolo?

Se lăsase pe spătarul scaunului și privise în sus, expirând lung. După ce își băgase mâinile în buzunare mă privise din nou, ceva mai blând de data asta.