Febril în iulie (boy x boy)

ღ Capitolul 18 ღ

*Din perspectiva lui Killian*

Văzându-mă în fața restaurantului, mâinile începuseră să-mi tremure ușor. În tot complexul comercial era îmbulzeală, însă restaurantul mi se păruse direct sufocant, așa că nu reușisem să intru. Stabiliserăm să ne întâlnim direct aici, doar că eu ajunsesem puțin mai devreme. Neilkohen nu dăduse niciun semn, iar eu mă simțisem tot mai anxios. Situația în sine nu m-ar fi deranjat în mod normal, dar nu avusesem tocmai o zi bună și starea mea psihică nu era în cea mai bună condiție. Îmi era greu să stau acolo —să nu mai vorbesc de intrat în restaurant— așa că făcusem un pas în spate și o luasem la stânga.

Nu aveam o destinație fixată în minte, ci voiam pur și simplu să scap de toți oamenii de acolo. Grăbisem pasul și în câteva clipe zărisem o ușă neagră în apropierea cinematografului. Fără să mai stau pe gânduri apăsasem clanța și intrasem acolo cu viteză, îndepărtându-mă de ușă și expirând puțin agitat.

Sala părea să fie goală și doar scena din fața ecranului era iluminată. Mi se păruse că simțisem miros de parfum, ceea ce însemna că cineva fusese recent acolo. Nu apucasem să analizez prea multe, căci ușa fusese deschisă și mă uitasem imediat într-acolo. Văzusem o siluetă înaltă și abia după ce se apropiase îi văzusem mai bine fața. Lumina roșie de pe ecranul imens în combinație cu cea albastră de pe scenă îl făcuse să arate de parcă era scos dintr-un film. Purta un costum și avea mâinile în buzunarele pantalonilor. Pășise ușor spre mine, privindu-mă oarecum confuz.

— Te ascundeai de mine? întrebase Neilkohen pe un ton calm.

Abordarea lui nu mă ajuta deloc și doar mă agita mai mult. Nu strigase la mine, nu-mi făcuse nimic rău și cu toate astea mă simțeam neliniștit. Dezaprobasem cu o mișcare din cap:

— Nu. Am avut un moment dificil și a trebuit să plec dintre oameni. M-am simțit sufocat acolo, îi spusesem, respirând puțin mai greoi.

Șatenul venise mai aproape și întinsese o mână spre mine, atingându-mă pe cap. Îmi căutase privirea și-mi mângâiase ușor capul.

— Dacă nu ești confortabil aici ne putem întoarce la hotel. Acolo nu ne deranjează nimeni și meniul poate fi modificat în funcție de preferințele tale. Ce spui?

Mă simțisem de parcă mi se luase o piatră de pe inimă, dar în același timp nu voiam să profit. Înainte să apuc să scot vreun cuvânt, am fost distrași de zarva din spatele sălii. Văzusem cu greu două siluete ieșind dintre scaune și zbughind-o pe ușă. Clipisem de câteva ori, aproape venindu-mi să râd. Neilkohen pufnise ușor pe nas, însă nu făcuse nicio remarcă. Lucrurile parcă aveau sens acum. Probabil că tinerii fuseseră întrerupți de noi doi.

Îl privisem pe bărbat și inspirasem adânc:

— Ok. Sună bine.

Îmi oferise un zâmbet cald, iar eu îmi simțisem genunchii grei pentru o clipă. Îmi era groază să recunosc, dar mă făcea să-mi placă prezența lui și s-o doresc în continuare. Nu-mi dădeam seama dacă era datorită faptului că e mai mare decât mine și automat mă simțeam în siguranță sau pur și simplu asta era personalitatea lui. Oricare ar fi fost, îmi dădea o stare mai bună și îmi era puțin teamă.

O luaserăm la pas prin parcul de lângă complexul comercial, cumpărând la un moment dat niște băuturi răcoritoare și păstrând o distanță potrivită între noi. Briza serii contribuise la îmbunătățirea stării mele, iar faptul că Neilkohen știa când să vorbească și când să tacă doar făcea totul mult mai confortabil. Fusesem nevoit să mă uit în altă parte și să-mi duc paharul la gură ca să pot zâmbi, căci nu voiam să vadă. Încă nu trebuia să știe că mă simțeam bine în prezența lui.