Febril în iulie (boy x boy)

ღ Capitolul 10 ღ

Știam că cel mai probabil făcusem exact ce voise Killian, dar până la urmă nu era ceva rău sau greșit. Doar ne vedeam ca între prieteni. Încă știam unde locuia, așa că îmi permisesem să-l caut acasă, având în vedere că nu-i mai aveam numărul de telefon. Nu știam care erau șansele să-l și găsesc acolo, dar merita să încerc.

Sunasem la interfon și-mi băgasem mâinile în buzunare, uitându-mă scurt către vizor. Nu durase mult până când ușa fusese deschisă, iar Killian mă privise mirat.

— Nicholas?

Îi evitasem privirea pentru o clipă, gândindu-mă la ce aș putea să-i spun. Nu voiam să se simtă prost pentru că îl foloseam. În același timp nu voiam nici să-și facă alte idei, pentru că nu îmi trebuia nimic mai mult de la el. Mă uitasem la pământ, lovindu-l ușor cu vârful papucului de câteva ori.

— Ești ocupat? îl întrebasem, ridicându-mi fața spre el.

Păruse să nu înțeleagă întrebarea, însă îmi zâmbise în clipa următoare și dăduse din cap:

— Nu. S-a întâmplat ceva? Vino înăuntru.

Planul nu fusese să-l vizitez, ci să-l scot la o bere. Dacă mă gândeam bine, poate că nu era o idee atât de rea să intru. Puteam să ieșim altădată.

Îmi făcuse loc și mă privise încântat.

— Poți să-ți lași papucii aici, îmi spusese, arătând spre un raft mic de la intrare. E totul în regulă?

Făcusem așa cum îmi spusese, iar el îmi dăduse niște șlapi de casă.

— Da, de ce nu ar fi? întrebasem.

Mă privise puțin confuz și amuzat în același timp.

— E prima dată când mă cauți după mulți ani în care am pierdut legătura, îmi amintise el.

Mă încruntasem, întorcându-mi rapid fața către el:

— Trebuie să se întâmple ceva ca să te caut?

Îl făcusem să râdă ușor, apoi mă dusesem după el. Făcuse un semn către canapeaua din sufragerie, îndemându-mă să iau loc.

— Nu știu. Trebuie să recunosc că m-ai surprins, spusese, luând-o spre minibarul din celălalt capăt al încăperii. Bere? întrebase, scoțând o doză.

Pufnisem amuzat.

— Și eu care voiam să fac cinste azi.

— Wow. Cine ar fi crezut? zise și venise lângă mine, înmânându-mi berea.

O deschisesem și aruncasem un ochi prin sufragerie, văzându-i jocurile video. Zâmbisem fără să vreau și mă cuprinsese nostalgia.

— Ian, îi rostisem numele, uitându-mă în continuare la colecția lui de jocuri.

Nu scosese niciun sunet, așa că fusesem nevoit să-l privesc. Șatenul se uita deja la mine și îmi luase ceva până să realizez că îi spusesem așa cum obișnuiam să-i spun în liceu. Știam privirea aia. Știam că nu era bine ce-i făceam, însă n-o făcusem cu intenție rea. Nu era vina mea că încă era interesat de mine.

Își mutase privirea în altă parte, aproape râzând jenat:

— Scuze. N-am mai auzit asta de mult. Ce voiai să spui?

Trebuia să schimb atmosfera. Nu era tocmai una de dorit —cel puțin nu pentru mine. Arătasem către CD-urile de lângă PlayStation:

— Ce jucăm? întrebasem, zâmbind ușor.