Soarele dogoritor de iulie îl făcea pe Adam să își șteargă sudoarea de pe frunte la fiecare cinci minute. Emoția afișării rezultatelor la examenul maturității îi întețea moleșeala dată de aerul fierbinte ce plutea în curtea liceului Mihai Viteazul, ca un văl incolor și dens de particule încinse. Lucian îi stătea alături, asemeni unui camarad de război ce îl însoțea la sfârșit de luptă pentru a-și primi decorațiile binemeritate. ...
Un zumzet continuu și molcom se auzea în surdină în jurul lor, produs de sutele de elevi, părinți sau apropiați veniți cu toții să vadă listele finale, ce aveau să le decidă viitorul atâtor tineri. Bisericuțe de oameni, mai mici sau mai mari, stăteau îngrămădite în apropierea ușilor principale, unde profesorul coodonator urma să vină cu teancul de foi și scotch.
Copiii râdeau, vociferau, gesticulau, dar dacă îi priveai cu atenție iți dădeai pe loc seama că nu sunt în apele lor. Teama de eșec îi transfigurase, îi făcuse să se golească de sânge, să pară doar niște făpturi de ceară, modelate de vreun artist discromat sau care nu își dăduse prea mult silința.
– Vine!... se auzi un glas din mulțime.
Atunci cu toții, cu mic și cu mare, au început să se îmbulzească spre locul cu pricina, de parcă ieșise pe scenă un artist în vogă, precum o făceau la concertele plătite de primărie în zilele de sărbătoare ale micuțului oraș de provincie.
– Felicitări amândurora... le spuse mama băieților, luându-i în brațe și sărutându-i pe rând... Bravo! Acum sunteți absolvenți.
Ambii frați luaseră note mari la bacalaureat. Vestea cea bună așternuse zâmbete largi pe chipurile familiei Popescu, dându-le un aer proaspăt combinat cu un strop de ușurare, de parcă se văzuseră pentru prima dată după o lungă absență. Tuturor, ultimul an de liceu le păruse mai lung ca niciodată. Un an plin de eforturi, meditații, stres și frustrări, presărat cu distracții puține și lipsit de timp liber. Pentru prima dată în viața lor băieții experimentaseră ce înseamnă să nu ai când să te plictisești.
Dacă în trecut aveau timp și de sport și de joacă și de toate, în ultimele luni de abia dacă mai deschiseseră consola sau dacă mai schimbaseră vreo vorbă cu prietenii din cartier. În drum spre casă au vorbit despre admiterea la facultate, despre viața de cămin, cum va fi când vor merge la Capitală și tot soiul de planuri de viitor. Tinerii erau năpădiți de genul acela de bucurie de început de viață, pe care nu de multe ori iți este dat să îl trăiești.
Sentimentul pur de gratitudine amestecat cu o dulce emoție trupească, ce doar omul neprihănit îl poate resimți, ce numai persoana care încă nu a întâlnit suflete pierdute și inimi rănite îl poate cunoaște. Firul discuțiilor a fost însă întrerupt de un telefon primit de mama lor. După ce a schimbat câteva vorbe cu interlocutorul misterios, a închis și le-a zis:
– Trebuie să vă spun ceva.
Ambii flăcăi și-au întors privirile curioase către Maria și au ridicat din sprâncene în semn că o ascultau.
– Pentru că mergeți la București, eu și tatăl vostru am decis să nu lăsăm ambele dormitoare goale și am adus pe cineva să locuiască în camera lui Adam."
– În camera mea? Pe cine?... întrebă supărat băiatul.
– Da, puiule! O să te rog să iți muți lucrurile în cameră cu Luci, că a lui e mai mare, și veți sta amândoi până începeți facultatea la toamnă.
– Dar de ce?... interveni și Lucian.
– Tocmai ce am zis. Apartamentul este prea mare doar pentru mine și tatăl vostru. Și nu! Nu vă răspund la întrebarea cealaltă. O să vedeți acasă despre cine este vorba. Veți avea o surpriză.
