Tânăr aspirant la un job bine plătit, m-am angajat la o multinaţională foarte cunoscută. Abia terminasem facultatea, cu orizonturi largi, cu gândul la promovare şi succes. În cadrul companiei există implementat un sistem de promovare destul de bine pus la punct. Asta până la un anumit nivel. Zona de conducere, elita, funcţionează după alte reguli. Urma să aflu mult mai târziu, după mulţi ani dedicaţi firmei, cu multe ore suplimentare, concedii amânate şi mult stres. ...
După mai bine de 7 ani în această companie, mă aflam în punctul maxim de promovare pe care l-aş fi putut avea. Un fel de şef de departament, cu un nume mult prea lung şi prea pompos pentru cei din afară companiei. Cu toate astea, simţeam că merit mai mult. Îmi dedicasem timp preţios companiei, mă consideram un angajat drept de încredere pentru o funcţie de conducere. Soţia mi-a fost alături de fiecare dată şi m-a încurajat să merg mai departe.
Conjunctura a făcut ca unul din posturi de directori executivi pentru departamentul meu să fie liber. În sfârşit rugăciunile mi-au fost ascultate!... mă gândeam eu. Deja mă şi vedeam noul director executiv, având propriul spaţiu office, cu birou imens din lemn masiv, aşezat pe scaun din lateral, savurând dintr-un trabuc, picioarele ridicate deasupra biroului, iar secretara tocmai îmi aducea cafeluţa. Nu sunt fumător, dar trabucul era doar pentru a completa imaginea mea ideală.
Primul lucru pe care l-am făcut când am auzit de postul vacant, a fost să-mi sun soţia şi să-i spun noutăţile. Una bună şi una rea. Cea bună... postul vacant, cea mai puţin bună... că existau şanse mari să aleagă pe cineva din afara companiei, cum auzisem eu că s-ar proceda. Aduc persoane noi în conducere... suflu nou, idei noi, alte perspective. Cam aşa auzisem eu că ar alege acţionarii. Şi am sunat-o pe soţia mea să-i spun.
– Mă bucur să aud asta! Chiar ai merita acest post.
– Ţi-am spus ce se aude, referitor la selecţie, când e vorba de posturile de conducere.
– Poate nu este aşa. Fii atent! Sunt de părere că ar trebui să mergi cât mai repede la directorul general şi să te auto propui ca şi candidat pentru acest post. Te ştie, doar te-a lăudat în aceşti ani pentru merite deosebite. Poate îţi va oferi ţie postul.
– Da... este o idee.
– Aaaa... şi nu este tot. Ştii doar că te susţin, îl invităm într-o seară la noi acasă, la cină... ştii la ce mă refer... noi să ne vedem interesul.
– Daaa... mă duc să vorbesc cu el.
După o lungă aşteptare, directorul m-a poftit în birou. De îndată ce secretara lui ne-a lăsat singuri, am trecut direct la subiect. Faptul că am auzit de postul de director executiv, că ar fi liber, l-a surprins puţin. Ar fi trebuit să rămână secret. În discuţia noastră nu a lăsat să se înţeleagă că voi putea fi candidatul oficial pentru acest post. Diplomat din fire, nu a respins dreptul meu de a candida, însă nici nu era o garanţie că voi fi singurul candidat.
Înainte să ies pe uşă mi-am amintit de invitaţia la cină, ce ar fi trebuit să ne ajute să-şi schimbe perspectiva asupra candidaturii mele. S-a arătat onorat să ne încânte cu prezenţa sâmbătă seara, împreună cu soţia lui. Speram ca soţia mea Lucia să-i fure minţile. Directorul general, dl Ispas, în jurul vârstei de 55 de ani, dar auzisem eu ceva că i-ar place astea mai tinerele. Soţia mea, ar fi fost perfectă pentru el. Înaltă, subţirică, buze cărnoase, bunetă, ochi albaştri. Ştie să se joace cu minţile bărbaţilor, aşa cum le-a sucit şi pe ale mele.
Sâmbătă pe înserat. Eram destul de agitat, foarte emoţionat. Îmi puneam foarte mult baza în această întâlnire pentru a obţine postul mult dorit. Soţia mea m-a simţit imediat. M-a văzut ca un leu într-o cuşcă, mă mişcam dintr-o parte în alta, nu îmi găseam starea. S-a apropiat de mine, braţele pe după gâtul meu, urmat de un scurt sărut pe buze.
