Nimic de pierdut #1 (Seria Pana la sange)

1. Noua ani mai tarziu...

          Josephine

          N-am avut niciodată pe nimeni inafara de mine insami si uneori de Kheir, atunci când ii permitea timpul.
          Eu si cartile mele, am fost mereu numai noi. Fratele meu venea si pleca de parca inima mea era bulevard, de parca nu-i pasa sau nu isi dădea seama ca am nevoie de el. Încetase de mult sa ma mai doară. Cel puțin asta continuam sa imi repet.
          Asta credeam inainte ca singurul parinte pe care il mai aveam sa moara si sa imi dau seama cum e sa fiu cu adevarat singura. Emoțional nu era nici o diferenta, caci de la moartea mamei, tata fusese absent din toate punctele de vedere. La drept vorbind, fusese absent mereu. Logistic insa simteam urmările faptului ca eram cine eram si tatal meu era mort.
          Nu aveam bunici iar rudele si prietenii tatalui meu n-au fost dispuși sa-si asume răspunderea pentru mine. Kheir a încercat, dar avea foarte multe probleme care il loveau din toate partile si extrem de multe responsabilități acum ca luase locul tatei. Nu i-a fost ușor sa ia decizia pe care a luat-o, iar mie mi-a fost chiar mai greu sa o accept.
          Așa am ajuns in avionul privat ce apartinea familiei Da'Vierr si mai apoi in limuzina lor scumpa care m-a dus in inima Californiei.
          Ii cunoscusem pe Declan si o parte din familia lui cu ani in urma. Atunci n-am inteles ce s-a intamplat, cine erau si de ce se purtau așa ciudat. Mama mi-a explicat a doua zi.
          -Tatăl tau a făcut o înțelegere cu domnul Da'Vierr, imi spuse. Declan a oferit o pârghie pentru viitorul tau si al familiei noastre. Știi ca lucrurile sunt dificile când vine vorba de tatăl tau, nu? Vrea tot ce e mai bun pentru tine si Kheir. Nu exista nimeni care sa îți ofere mai multa protectie si confort decat familia Da'Vierr. Reece o sa fie cel mai puternic bărbat din California peste cativa ani.
          Tata aranjase căsătoria aceea pe când aveam opt ani. Viitorul meu sot, Reece, era cu sapte ani mai mare decat mine. Când mama mi-a explicat, mi s-a făcut rau si am vomitat. M-a tinut in brațe si mi-a spus ca ii pare rau ca nu poate sa facă nimic. Mi-a promis ca nunta nu va avea loc pana când nu voi împlini optsprezece ani, ca tata nu ar permite nimanui sa ma raneasca si ca mai sunt mulți ani pana când trebuie sa-mi fac griji cu privire la acea situație.
          Anii insa au trecut. Noua, mai precis. Aveam șaptesprezece ani, dar cum tata murise, lucrurile se schimbaseră. Kheir avea custodia mea pana împlineam optsprezece ani, dar nu mai apartineam tatalui meu. Declan il sunase pe fratele meu imediat dupa moartea tatei. Nu știu ce au vorbit, dar am așteptat in fata usii biroului doua ora pana când Kheir a ieșit, negru de furie si cu buzele vinete.
          -Ce se întâmpla, Kheir? L-am întrebat facand un pas spre el.
          -Familia Da'Vierr vrea sa te muti la ei, in GreeforBay, imi spuse Kheir printre dinti. Si, inainte sa spui orice aveai de gând sa spui, au dreptate. Tata a murit. Lucrurile or sa o ia razna o perioada pe aici, Jo. Deja au luat-o razna! Ultimul lucru de care am nevoie sa ma ocup acum e siguranța ta. După inmormantare o sa pleci in California cat mai repede posibil.
          Amintirea aceea imi făcea dintii sa se sterpezeasca . Din fericire, procedurile legate de custodie au durat mai mult decat prevăzuse Kheir. Din păcate, se rezolvasera in cele din urma. Mi-am frecat fata cu palmele si am oftat lung. M-am foit, m-am holbat pe fereastra la lumina difuza de afara si m-am trântit inapoi pe bancheta.
          Telefonul a început sa sune in buzunarul hanoracului.
          -Spune-mi ca ai ajuns, ca locul ăla e de rahat si oamenii aia sunt groaznici, ma întâmpina vocea lui Chloe, prietena mea cea mai buna.
          Singura mea prietena.
          -Nu am ajuns, dar locul ăla e de rahat si oamenii aia sunt groaznici.
          -De unde știi?
          -Știu, am pufnit si m-am sprijinit cu coatele pe genunchi. Au un avion privat, o limuzina si cateva sticle de sampanie in minifrigiderul asta, am murmurat lovind cu piciorul materialul lucrios al aparatului. Arata-mi tu niste îngâmfați de genul asta care sa fie de treaba, Chloe.
          Rasul cristalin al prietenei mele m-a făcut sa ma relaxez. Dacă Chloe putea încă sa rada după toate rahaturile prin care trecuse, atunci si eu trebuia sa o pot face.
          -Bine, cu șampania m-ai convins, spuse chicotind. De ce niciodată nu ajung eu in asemenea situați? Sa ma plimb cu un avion privat, sa fiu transportată cu limuzina, sa fiu inconjurata de sampanie... ofta lung lasand propozitia neterminata.
          -Nu știu, poate pentru ca părinții tai sunt cat se poate de vii si capabili sa aibă grija de tine?
          A pufnit sec si m-a făcut sa-mi regret cuvintele.
          -Da, sigur, murmura sarcastica, apoi schimba subiectul. Oricum, nu te face prea comoda acolo, bine? Kheir o sa gaseasca o soluție sa te aducă inapoi.
          Am vrut sa ii rad in fata, dar m-am abtinut. Chloe era naiva si naivitatea ei mi se parea pe cat de dragalasa, pe atat de patetica si periculoasa. Știam ca aia nu era o situație din care sa ies. Avusesem noua ani la dispozitie sa ma obișnuiesc cu gândul. Speranta ei era desarta si periculoasa pentru mine. Nu voiam sa sper la nimic pentru ca nu voiam sa fiu dezamagita când nu o sa se intample.
          -Da, poate, dar oricum o sa ne vedem de Craciun. Nu cred ca am fost vreodata in viata mai nerabdatoare decat acum sa vina iarna.
          -Nici macar când erai copil? Ma intreba Chloe oftand de parca tocmai se întinsese in pat si i se relaxaseră muschii si oasele.
          M-am gandit o clipa la intrebarea ei. Când eram copil mama traia si lumea era un loc mai bun, dar oare fusesem vreodata chiar atat de nerabdatoare sa vina Craciunul?
          -Nu, am concluzionat. Nici macar la sapte ani când știam ca mama imi pregatea o surpriza cu o trasura si un ponei care sa ma plimbe prin zăpada.
          -De ce era o surpriza dacă stiai despre ea? Se interesa Chloe chicotind.
          Am zâmbit si eu.
          -Mama era îngrozitoare la tinut secrete. Am aflat despre trasura aia cu aproape o luna inainte de Craciun.
          Chloe a chicotit. Eu am zâmbit întrebându-ma când o voi vedea din nou, caci oricât speram eu ca o sa vina de Craciun, nu era nimic sigur. Era atat de greu fara ea, fir-ar!
          -O sa te las acum cu limuzina si șampania aia pentru ca trebuie neaparat sa fac un dus si sa dorm doispe' ore, ma anunta Chloe si am auzit foșnete pe fundal.
          -A fost o zi grea in palatul Grayson azi?
          -A fost o zi oribila, recunoscu Chloe. Nu vreau sa mai văd bărbați înarmați pentru următoarele doua luni.
          -Nu vreau sa-ti stric visele, Chloe, dar...
          -Știu! Ma intrerupe inainte de a-mi duce propozitia la bun sfârșit. Nu e nevoie sa rostești porcaria pe care erai pe cale sa o spui. Știu unde traiesc si ca nu o sa scap niciodată din blestemata asta de situație.
          -De fapt, ma gandeam ca ai putea sa încerci sa vorbesti cu tatăl tau si sa ii spui ce mi-ai spus mie despre facultate, am sugerat cu jumatate de gura.
          Tacerea de la celalalt capăt al firului s-a prelungit cu o secunda prea mult.
          -Sigur, Josie. Buna gluma. Inchid acum si vorbim maine, bine? Da-mi un mesaj când ajungi in palatul noii tale familii.
          -Nu exista nici o noua familie, am mormait frustrata. Vorbim maine, Chloe.
          Am închis apelul si am aruncat telefonul pe fundul rucsacului de langa mine. Mare parte din lucrurile mele ajunsesera in GreeforBay de doua zile, cu un transport. Nu aveam la mine decat acte, bani, telefonul si încărcătorul, hainele de pe mine si jumatate de sendviș pe care il luasem din aeroport.
          Agitatia a început sa-mi sfărâme măruntaiele abia când am trecut de plancarda ce imi ura bun venit in GreeforBay. Mi-am muscat buzele atat de tare incat durerea m-a strafulgerat pana in tample. Incercasem sa gasesc cat mai multe informatii despre locul si oamenii astia de-a lungul anilor si in special in ultimele săptămâni de la moartea tatei.
          GreenforBay era o oaza nesecată de bani si activitati ilegale. Foarte aproape de LA si cu o economie incredibila, era locul perfect pentru activitatile familiei Da'Vierr. Unii dintre cei mai bogati oameni din lume locuiau acolo. Actori, giganți ai petrolului, politicieni, jucatori celebrii de fotbal. Pe scurt, GreeforBay era tot ceea ce detestam mai mult la o comunitate: era plină de aparente. Cu toate astea, pozele pe care le găsisem pe internet cu orașul erau fenomenale, recenziile la hotelurile si punctele de atracție turistică erau impecabile, descrierile liceului si ale universitatii din oras erau strălucite. Pana si nenorocita de zona comercială era pitoreasca, cu buticuri ale celor mai mari branduri din lume înțesate pe o strada pavata cu dale de piatra, cu felinare de-o parte si de alta si tufe de trandafiri din loc in loc.
          Când am părăsit drumul ce înconjura orașul si am intrat intr-o zona locuita am cedat si am apăsat pe butonul ce cobora geamul care despartea zona in care stăteam eu de cea a soferului.
         -Scuza-ma! Am strigat sarind pe celalalt rând de banchete, mai aproape de șofer.
          -Domnisoara Dawson? Spuse barbatul fara sa-si ia ochii de la drum.
          -Cat mai avem pana ajungem?
          -Cateva minute, imi raspunse barbatul prompt.
          Nu parea sa aibă mai mult de treizeci de ani. Nici nu arata ca un șofer, ci mai repede ca un actor de la Hollywood. Arata de parca juca rolul unui criminal in serie, puteam intelege de ce familia Da'Vierr il ținea prin preajma. Când ne-am întâlnit la aeroport se prezentase ca fiind Daniel.
          -La ce sa ma aștept când ajungem acolo, Daniel? L-am întrebat sprijinindu-mi antebrațele pe scaunul din dreapta lui.
          -Nu înțeleg intrebarea, imi spuse cu aceeași voce plata si indiferenta.
          -Ba eu cred ca înțelegi, am pufnit si mi-am dat ochii peste cap vazand in capatul străzi punctul de control de la intrarea in cartierul privat in care isi avea resedinta familia Da'Vierr.
          Daniel nu mi-a răspuns, așa cum ma asteptam. Nu știa nimic despre mine mai mult decat faptul ca sunt viitoarea mireasa orfana cu care s-a pricopsit familia șefului sau inainte de termen. De ce mi-ar fi spus mie ceva despre cei care ii plăteau un salariu?
          Limuzina s-a oprit la punctul de control. Daniel a coborât geamul si a aratat o legitimație.
          -Vreunul din copii aia e cu tine? Se interesa barbatul care semăna izbitor cu un urangutan si arunca un ochi in mașina.
          M-am tras instinctiv inapoi.
          -Nici un Da'Vierr. Ce s-a mai intamplat, Grig? Se interesa Daniel.
          -Nu am inteles exact. Jarred a trecut ca un glont prin bariera mai devreme.
          Urma o clipa de liniste deplina.
          -La ce te referi mai exact când spui prin bariera? Intreba Daniel dregandu-si glasul.
          -Vreau sa spun exact ce auzi, prin bariera pe care a rupt-o in bucati, explica barbatul plescaind nemultumit. E inadmisibil așa ceva!
          Atunci am observat ca doar un sens de mers era blocat de bariera, cea de pe contrasens lipsind.
          -Sunt perfect de acord cu tine, spuse Daniel solemn si incuviinta dand din cap. O sa o anunt pe doamna Da'Vierr si sunt sigur ca o sa se ocupe de problema.
          Grig de la paza rase ironic si zgomotos.
          -Anunta-l pe domnul Da'Vierr. Femeia aia e complet depașită de situație. Si eu si tu știm la fel de bine asta.
          Maxilarul lui Daniel s-a încleștat si privirea i s-a pironit in fata.
          -Ce stiu eu e ca nu e treaba noastra sa hotărâm cine e si cine nu e depășit de anumite lucruri. Poți sa ridici bariera?
          Paznicul Grig pleca mormăind si dand din maini, dar bariera s-a ridicat cateva clipe mai tarziu. Daniel a ridicat geamul masinii si a pornit. Un ranjet mi-a strabatut fata când m-am uitat la profilul incordat al barbatului.
          -Cred ca o sa ne intelegem de minune, Daniel, am chicotit si m-am aruncat inapoi pe bancheta de pe care ma ridicasem.
          Cartierul in care locuia familia Da'Vierr era de departe un loc unic. Semăna cu periferia unui oras mare. Vile uriase, albe, care mai de care mai impunatoare. Peluze perfecte si o peisagistica demnă de Country Gardens. Masini scumpe parcate pe aleile din fata vilelor, stâlpi de iluminat din douazeci in douazeci de metri, cu camere de supraveghere pe fiecare dintre ei. O doamna in varsta isi plimba cățelul. Un bărbat alerga in josul străzii cu căștile in urechi. O alta femeie cobora un cărucior din mașina.
          Totul era exact așa cum vezi la începutul filmelor de groaza: cartierul de vis pentru orice familie, vecini drăguți si un mediu ideal pentru a-ti creste mica familie in micul vostru univers. Lucrurile se schimba când obiectele incep sa se mute singure prin casa, când vecinul care se oferă mereu sa îți tundă iarba se dovedeste a fi un psihopat care intra noaptea in casa ta si îți face poze in timp ce dormi sau bătrânica de peste drum este de fapt un demon care plănuiește sa puna stapanire pe bebelusul tau. Cartierul pitoresc nu mai pare atat de tentant, nu-i așa?
          Mașina încetini si vira spre dreapta, intrand pe o alee flancata pe ambele părți de cireși. Am numărat peste douazeci de copaci plantați la distanta de cel putin patru metri unul de altul inainte ca mașina sa încetinească mai mult si apoi sa se oprească.
          -Bun venit, stimați pasageri, destinatia voastra e pe partea stanga. Speram ca v-ati bucurat de călătorie, va uram sedere plăcută in Iad, am murmurat adunandu-mi lucrurile si strângând rucsacul la piept.
          Daniel mi-a deschis portiera, iar eu am coborât. Nu știu de ce dar i-am aruncat o privire urata peste umar inainte de a ma intoarce spre casa.
          Cuvantul casa, mi-am dat seama, era o definiție prea mediocra ca sa descrie acel loc. Resedinta Da'Vierr nu era mare, era patetic de uriasa. Am numărat patru etaje cu tot cu mansarda, șase balcoane doar pe partea din fata a casei si puteam sa pun pariu ca exista si o piscina in spate. Am inghitit in sec. Aveam destui bani cat sa trăiesc bine mersi toată viata fara sa fiu nevoita sa mișc un deget, dar genul asta de bogăție mi se parea prea mult, prea impozant. N-as fi recunoscut pentru nimic in lume ca toate lucrurile astea ma intimidează.
          -Josephine.
          Mi-am mutat privirea asupra femei ce stătea in fata treptelor. Am recunoscut-o pe Melanie Da'Vierr, cea de-a doua soție a lui Declan. Ochii ei erau la fel se albaștrii, parul la fel de blond si botoxul isi făcea treaba de minune. Nu arata de parca trecuse vreo zi de ultima data când o văzusem, cu noua ani in urma. M-am apropiat de ea tarandu-mi picioarele. Dacă ea parea neschimbata, eu nu mai aveam nimic din acel copil.
          -Bun venit, imi ura forțând un zambet in timp ce ochi ei ma scanau din cap pana in picioare. Arati minunat.
          Știam amandoua ca aia era o minciuna așa ca, atunci când mi-am dat ochi peste cap, nu a spus nimic. Mi-a făcut semn sa o urmez.
          Melanie era mama celor trei copii mai mici ai lui Declan. Avea doar treizeci si șase de ani. Il cunoscuse pe Declan când avea optsprezece ani. El era văduv pe atunci si s-au căsătorit după numai doua luni. Declan avea treizeci si opt de ani la nunta.
          -Cum a fost drumul? Cred ca ti-e foame si ești obosita. Spuse femeia conducându-ma in casa, apoi adauga nedându-mi ocazia sa ii răspund. Lucrurile tale te asteapta in camera ta.
          -Bine, am spus incercand sa trec peste sentimentul de stânjeneala care ma cuprindea.
          -Cred ca vrei sa faci un dus mai intai, dar apoi o sa luam cina si o sa îți fac cunostinta cu trei dintre copii mei, spuse impingand usa dubla.
          N-am zis nimic pentru ca nu puteam sa vorbesc. Aveam impresia ca peretii aia tapetați cu auriu si gri or sa cada peste mine si o sa ma fac bucati pe marmura lucioasa de jos. Am trecut de foaier fara sa aud nimic inafara de propriul puls ce-mi rasuna in timpane. Urmatoarea incapere in care am intrat era un spațiu vast, deschis, cu mai multe zone. Intr-o parte era o masa uriasa cu paisprezece scaune din lemn masiv in jurul ei, in partea opusa un șemineu in fata căruia erau asezate doua fotolii si o masuta de sah si chiar in fata noastra trei canapele uriase asezate in forma de U in fata unui televizor ce putea rivaliza oricand cu ecranul unui cinema. Peste tot erau flori, statuete si tablouri ce pareau ale naibi de scumpe, candelabre de cristal si covorașe pufoase aruncate din loc in loc. In dreapta mea erau niste scări ce duceau spre etaj si in stanga o usa uriasa, glisantă, ce ducea in curtea din spate.
          -Josephine? Ma asculti? Imi atrase atentia Melanie.
          Am clipit des si m-am uitat la ea. Stătea langa mine si se holba incruntata. Probabil aratam ca o idioata stand acolo si uitându-ma in gol.
          -Scuze. Ce?
          -Spuneam ca o sa te conduc in camera ta, imi explica trecand pe langa mine spre scări.
          -Sigur, am murmurat aruncand o ultima privire in jur inainte de a o urma.
          De ce nu ma gandisem ca nu o sa am parte de un comitet de primire? Declan era un om important si ocupat, un conducator al crimei organizate. Traficul de arme, droguri si carne vie nu se făceau singure si Declan nu avea timp de porcari precum sa-i ureze bun venit viitoarei sale nurori pe care o cumpărase cu ani in urma. Dar așa-zisul meu viitor sot unde naiba era? El de ce nu era aici, așa cum ar fi fost de bun simt?
          -Primul etaj e al meu si al lui Declan. Fiica noastra cea mai mica, Alice, sta cu noi. La al doilea etaj e camera de jocuri, camera de filme, sala de forța, biblioteca si un birou complet functional pentru oricine are nevoie de el, imi explica urcand pe următorul sir de scări. La etajul al treilea sunt șase dormitoare si acolo e si al tau. In mansarda e un studio de dans si mai multe instrumente muzicale, in cazul in care vrei să canti la pian.
          Am simtit un nod in gat. Iubisem sa cant la pian in copilarie. Fusese momentul meu preferat, in care doar existam, de parca rațiunea mea tacea mâlc si nu mai functionam decat după instincte. Nu mai pusesem mana pe un pian de trei ani, de când murise mama. De unde știa femeia asta ca obișnuiam sa cant?
          -In spate e o piscina, o mica casuta langa ea, un teren de basket si o parcare, continua Melanie oftand de parca obosise.
          Ne-am oprit umar la umar in capatul scarilor de la etajul al treilea. Coridorul era atat de lung incat ar fi putut oricand avea loc o întrecere de atletism acolo si suficient de lat incat sa poata merge pe el cinci oameni unul langa altul fara sa se atinga intre ei. Erau trei usi pe o parte si trei pe cealalta parte, cu distante exagerat de mari intre ele. Toate usile erau din lemn închis la culoare, mocheta de pe jos era de un visiniu atat de închis incat parea mai mult neagra si peretii albi, simpli. Trei candelabre atârnau din tavan aruncand lumina in jur.
          -A cui e camera asta? Am întrebat-o facand semn spre singura usa pe care era desenata o stea.
          Melanie mi-a urmarit directia privirii.
          -Oh, asta e camere Serenei. Camera de langa e a lui Jarred. Sunt gemeni.
          Am incuviintat dand din cap si cercetand usa camerei lui Jarred. Știam cine sunt gemenii, copii mijloci ai lui Melanie si Declan. In toate pozele pe care le găsisem cu ei pe internet erau mereu unul langa altul aratand spectaculos cu tot parul lor blond, ochii albastrii si picioarele lungi.
          -Aici e camera lui Weston atunci când ramane peste noapte, imi explica femeia facand semn cu capul spre usa paralela cu cea a lui Jarred. Iar acolo, continua aratand spre ultima usa de pe partea dreapta, a fost camera lui Reece.
          -A fost? M-a luat gura pe dinainte.
          -S-a mutat in LA imediat dupa ce a împlinit optsprezece ani. Presupun ca acum va trebui sa se mute inapoi, adauga mai mult pentru sine, dar nu ma puteam concentra pe ideea aceea.
          Alice, Serena, Jarred, Weston si Reece. Toți Da'Vierr, fiecare cu o viata mai perfecta si mai lustruita decat a celuilalt, cu un palat la dispoziția lor si un milion de posibilitati. Atâta putere in mainile lor. N-o sa ma încadrez in peisajul asta nici intr-o mie de ani si ce bine ca n-o sa fiu atâta timp prin preajma. Kheir mi-a promis ca o sa încerce sa gaseasca o soluție sa ma ia inapoi acasă după ce apele se liniștesc in New York. Mi-am pastrat comentariile pentru mine. Melanie s-a apropiat de ultima usa de pe partea stanga, a deschis-o si a împins-o, făcându-mi semn sa intru in timp ce bâjbâia după întrerupător.
          Lumina inunda camera in timp ce eu priveam buimacă in jur. Dormitorul era uriaș. Aveam un dressing si o baie, un pat urias, un birou si un perete plin cu rafturi, doua noptiere si un fotoliu rabatabil langa fereastra. Din nefericire, totul era perfect, exact asa cum ar fi trebuit sa arate camera visurilor mele: simpla, practica si comoda. Din fericire, nu era nevoie sa recunosc asta cu voce tare.
          -N-am reușit sa facem mai mult de atat in timp util, dar lucrurile tale sunt asezate in dressing si in baie si am încercat sa aprovizionam dulapurile si noptierele cu orice am crezut ca e posibil sa ai nevoie, spuse in chip de scuza.
          După ce am înaintat doi pasi m-am rasucit spre ea si i-am aruncat o privire lunga. N-am încercat sa ii zâmbesc.
          -E in regula, am asigurat-o. Mulțumesc.
          -In regula, murmura încruntându-se. O sa te las sa te acomodezi. Peste o ora luam cina. Te rog sa cobori.
          Am incuviintat dand din cap. S-a retras si a tras si usa in urma ei, dar s-a oprit inainte ca aceasta sa se inchida. A ezitat o clipa inainte de a o deschide din nou. S-a uitat direct in ochii mei.
          -Stiu ca lucrurile sunt dificile pentru tine acum, Josephine. O sa fie mai ușor, la un momendat.
          Nu a așteptat sa ii raspund inainte de a inchide usa.